Liudmila Budeana, soră meidcală, NYC

Liudmila Budeanu este originară din satul Ulmu, raionul Ialoveni, care în 2009 s-a mutat în SUA după absolvirea liceului din București. A locuit primii doi ani în California, iar de 11 ani locuiește în New York. Fiind în mijlocul pandemiei, medicii au fost cei mai afectați, iar confruntările surorilor medicale din New York cu sistemul medical precar au fost pe larg mediatizate. Cunoaște cel mai bine sănătatea mintală a pacienților infectați de COVID 19. A luptat cu efectele stresului post-traumatic, adevărați ostași într-un război cu pandemia. 

Irina VanPatten: Ați făcut școala medicală aici, în America?

Liudmila Budeanu: După ce am venit la New York, au trecut 2-3 ani ca să perfecționez engleza, până a ajunge la nivelul de a studia la facultate St Francis College în New York. Studiile au durat 5 ani și am absolvit în 2018 cu Licență în Științe de Asistent Medical (Bachelor’s Degree in Nursing Science). Apoi am fost angajată la spitalul Bellevue, care este cel mai vechi spital public din America. Am lucrat cu pacienții din departamentele cu traumă la nivelul unu și cu pacienții după operație (Surgical ICU).  Cel mai mult m-a atras îngrijirea critică (critical care) în Terapia Intensivă (ICU).

Am fost foarte entuziasmată să încep munca anume acolo. Îmi plăcea că tot timpul învățăm ceva nou. Am fost norocoasă că m-au admis, e foarte rar ca un absolvent să fie angajat la Terapie Intensivă. Suntem foarte limitați din punct de vedere a practicii până a primi licența. Nu ai voie să te atingi de pacient, ori să faci o injecție în vână, mai mult faci observație ori dai pastile. Înainte de absolvire am lucrat la Laboratorul de simulare doar pentru manechini, dar nu se compară cu realitatea. 

În curând încep o altă facultate la o școală de anesteziologie în Erie, Pennsylvania. Pandemia a pus totul în perspectivă pentru mulți din sfera medicală. Căci la început, când încă nu se știa mult despre virus, ne temeam să ne ducem acasă să aducem virusul în familie și am stat la hotel, izolați, fără suport. A fost o experiență descurajatoare, mai ales pentru cei de la început de carieră. Mulți au hotărât să-și continue educația medicală ori au plecat din acest domeniu, este un job foarte greu, nu doar fizic, dar și emoțional. Asistenții medicali, inclusiv și eu, am avut și încă mai avem nevoie de terapie. 

Muncesc într-o profesie în care îi ajut pe oameni, dar fiind o asistentă medicală mai tânără, am fost nevoită să îndeplinesc meseria indiferent de cum mă simțeam emoțional ori fizic. La un moment dat, nu te mai simți bine, e timpul să mergi mai departe.

Irina VanPatten: Cât timp a fost necesar ca situația să se echilibreze la spitalul unde ați lucrat?

Liudmila Budeanu: Situația este încă fluidă. Primul caz în New York a fost descoperit la sfârșitul lunii februarie 2020, dar primul val la spitalul nostru s-a întins din martie până în iunie 2020. A fost “un val” puternic. Într-o zi se instalau filtrele Hepa în Terapia Intensivă pentru pacienții care îi așteptam cu COVID și până dimineața următoare toate camerele erau pline cu pacienți. Timp de o săptămână, după 9 martie, când s-a declarat starea de urgență la New York, toate paturile medicale obișnuite erau pline cu pacienții de COVID. 

A fost o perioadă foarte groaznică, de parcă eram în război. Îți era frică să mergi în camera cu pacienți, pentru că nici măști pentru lucrători nu erau suficiente. A doua săptămâna am început să am și eu simptome și am stat două săptămâni acasă. Pe atunci nici nu testau lucrătorii medicali pentru că aveau nevoie de oameni să lucreze, și după două săptămâni m-am întors la muncă. Apoi în iunie 2020 a fost prima dată când nu mai aveam nici un pacient cu COVID în secția de terapia intensivă și am putut să respirăm mai ușor. Au început iarăși să deschidă sala de operație și au început să accepte pacienți de rând. 

Iarna trecută iarăși a fost declarată situația de urgență și pacienții cu COVID au început să apară din nou. Situația n-a fost atât de gravă ca prima dată, atunci exista tratament cu antibiotice. La spitalul unde lucram, se administra Hydrolochloroquine ca tratament pentru COVID. Cei mai gravi pacienți erau intubați. Cam asta a fost tratamentul. Când a venit al doilea val, care a durat până în martie 2021, doctorii aveau mai multă informație despre virus și tratamentul era mai bine documentat, respectiv și mai efectiv. Al doilea val a fost mult mai ușor pentru că aveam un tratament mai întărit, pacienții se vindecau mai ușor. Acum iarăși s-a început un val nou cu Omicronul.

Irina VanPatten: Cât de important este pentru cei care lucrează în medicină să aibă grijă de sănătatea lor mintală? Ați menționat de parcă erați la un război. Asta nu este o situație normală.

Liudmila Budeanu: Cel puțin când mergi la război, știi cine te atacă, îți vezi agresorul în față. Noi luptăm cu ceva invizibil, care era în aer. Terapia e foarte importantă pentru asistenții medicali și chiar pentru doctorii care au trăit în acea perioadă. Foarte mult îi încurajez să meargă la terapie pentru că este o traumă. A fost multă frică și izolare, neavând suportul ăsta emoțional, văzând atâtea morți într-o perioadă scurtă. Sunt cazuri care nu le pot uita până în ziua de azi.

Liudmila Budeanu, asistentă medicală, NYC

O ajutam pe o altă asistentă medicală să facem baie la un pacient intubat și când l-am întors pe spate, i s-a oprit inima. Am anunțat “code blue” și am chemat echipa care se ocupa cu resuscitarea, dar, din păcate, nu l-au putut salva. Deși îmi dau seama că era grav bolnav, dar tot mă întreb: “A murit pacientul din cauză că l-am mișcat? Poate mai trăia măcar o zi chiar și dacă era intubat.” Cealaltă asistentă, care a fost cu mine a plâns până la sfârșitul zile și a doua zi. Adică e foarte greu psihologic.

Ne este dureros și pentru familia pacientului. De obicei, când pacientul moare, familia are voie să vină, să stea cu el la spital. Noi des oferim suport emoțional familiilor pentru că nu le este ușor. Dar la începutul epidemiei erau așa de mulți morți, că nu mai aveau locuri în morgă, și erau tiruri cu congelatoare afară. Dacă cineva murea, corpul lui era dus afară în congelator. Familiile ne sunau, nu știau unde să-i caute. Era așa o nebunie că și noi cu greu îi găseam. Și ai vina asta că n-am făcut destul, poate trebuia să fac mai mult, deși nu mai aveai cum să faci. 

Altă dată mă sunase fiul unui tată și zice că avea o pălărie pe care a purtat-o de vreo 60 de ani. Era un detaliu sentimental pentru ei și m-a rugat să o găsesc. “Ce pălărie, domnule?” Îl întreb.  Era așa un haos, nu era nici o posibilitate să-i caut pălăria. Uite, lucruri de astea îmi stau în memorie. Partea asta emoțională e foarte greu de depășit. Ceea prin ce trecem noi se numește stres post-traumatic (Post Traumatic Stress Disorder), și devii amorțit, neemoțional, ce se poate ușura numai prin terapie.

Irina VanPatten: Acum trăiți mai bine?

Liudmila Budeanu: Spitalul ne-a oferit terapie în timpul epidemiei. Au creat un program specific unde lucrătorii medicali mergeau 10-15 minute să se degajeze, aveau posibilitatea să vorbească cu un terapeut sau cu alți lucrători cu care discutau experiențele trăite. Am luat terapia și parcă mi-a dat aripi, că viața merge mai departe. De când au aprobat vaccinul, sunt mai optimistă. Am și planuri pe viitor, vreau să merg înapoi la facultate. Acum văd că putem face unele schimbări, pe când atunci nu știam cum să le facem mai bune.

Irina VanPatten: Ce sfat le puteți da oamenilor care refuză vaccinul, ca lumea, în sfârșit, să accepte faptul că trebuie să ne vaccinăm?

Liudmila Budeanu: Trăind în America, ai libertatea să faci ce vrei și mulți cred că asta e o decizie personală. Nu poți să-l impui pe cineva să se vaccineze. Dar noi deja avem datele experimentelor farmaceutice, vaccina a fost aprobată de un an de zile, deși ca o urgență. Până la urmă, vaccina este unicul lucru care poate să ne salveze la momentul dat, încă nu există tratament efectiv aprobat contra COVID-ului. 

Dacă nu te vaccinezi îți asumi riscul că vei fi infectat și șansa de a muri va fi mai mare. Pe când cei vaccinați au o șansă de 95% de a supraviețui dacă se îmbolnăvesc de COVID. Lumea care n-a văzut ce se întâmplă în spitale, ori care au fost infectați dar s-au recuperat, se gândesc că nu mai trebuie să se vaccineze. Dar niciodată nu știi ce se va întâmpla.

Irina VanPatten: Ce planuri aveți pentru școală?

Liudmila Budeanu: E un început nou în viața și în cariera mea. Termenul de studii este de 28 de luni, nu am nici o pauză. Desigur, va fi stresant și financiar, căci voi avea timp numai de școală, nu pot lucra. Va fi ca pe timpurile vechi de student când mâncam numai posmagi.

Dar e și o schimbare pe care o aștept cu nerăbdare. Când am terminat școala, nu știam ce îmi doream. Eram bună la matematică și mă gândeam să mă aprofundez în finanțe.Având experiența asta de terapie intensivă, fiind cunoscută cu medicamentele de anesteziologie și știind exact ce face un anesteziolog, acum știu ce vreau să fac. Am lucrat din greu să ajung unde am ajuns, la anesteziologie nu selectează pe oricine. Se cere să ai un minimum de doi ani de experiență în terapie intensivă și sunt foarte multe cerințe pentru a te califica.

Irina VanPatten: Ce mesaj aveți pentru cititorii noștri?

Liudmila Budeanu: Pandemia prin care am trecut m-a învățat că sunt unele lucruri în viață la care nu ne putem aștepta. Să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi. Trebuie să apreciem ceea ce avem și să apreciem momentele petrecute în familie atunci când putem. Dacă avem posibilitatea să sunăm părinții, să-i sunăm, să le spunem cât de mult îi iubim, cât de mult îi apreciem, fiindcă niciodată nu știi ce se poate întâmple mâine. Am văzut cum oamenii au rămas cu multe remușcări că nu au reușit să facă asta.

Comentează