Când i-am spus surorii mele Livia, profesoară în Craiova, că vin acasă, la începutul lunii martie, mi-a răspuns că am ales cel mai nefericit moment posibil. „Noi avem înștiițare să eliberăm pivnițele la bloc pentru adăpost, în caz de atac. Stai acolo că stai bine!”, a închis ea conversaţia. A crezut că o ascult.
Trei zile mai târziu, aterizăm pe aeroport la Otopeni, în miez de noapte. Mă aștepta Ioana, o vecină. „Măi, ţi-ai ales și tu când să vii!”, mi-a spus în loc de „Bine ai venit”, în drum spre parcare.
Apoi, dimineaţa, mama Ioanei, care locuiește la etaj în casa mea victoriană de la Piaţa Romană, m-a chemat la geam. Un gest care datează de pe vremea când locuiam acolo în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, de pe vremea când eram reporter special la ziarul Naţional şi apoi, la Antena 1, pentru emisiunea „Prezentul Simplu”. De obicei, vecina mea de la etaj făcea câte un cometariu despre un reportaj difuzat, sau despre ce mai citise scris de mine. Acum, cu o voce șoptită, mi-a spus: „Măi, Dana, tu nu știi ce se întâmplă aici?”
Ştiam. „Păi de aceea am venit. Să dau o mână de ajutor şi să documentez ce se întâmplă. M-am enervat când unii colegi de presă de aici mi-au zis că nu cred că războiul e real, că imaginile difuzate de televiziuni nu sunt de la faţa locului. Că sunt trucate. Vreau să mă implic.”
Câteva ore mai târziu, mă înfiinţam cu Ioana la Centrul de Ajutor pentru Refugiaţi de la Gara de Nord. „Doar să vezi cât e de aglomerat”, a zis Ioana, jonglând printre maşini de am închis ochii de teamă. Ne-am înscris pe liste de voluntari, ne-au dat o jachetă galbenă, și cinci minute mai târziu, ne-au trimis în prima misiune. „Vine un tren cu refugiaţi. Mergeţi pe peron și identificaţi refugiații, ajutați la bagaje, și aduceţi-i aici, la Centru”, ne-a instruit cineva de la pază. Ne-am uitat una la alta și am luat-o spre peron. „Dar nu ne instruiesc?”, a întrebat Ioana, în vocea ei cam leneșă, dar rezonantă. „Om vedea”, i-am zis. „Ce-o fi așa de greu?” am răspuns, nici eu necrezând ce spun.
Prima care s-a descurcat la fața locului a fost Ioana. „Ucraina”, striga ea. „Ucraina?”, a schimbat imediat tonul. Era o întrebare, de fapt. Erai de acolo?
Am urmărit-o cum depășea pasagerii care coborau din vagoane. Eram în spatele ei, mintea mea încă funcţionând pe fusul orar din America, un pic mirată că mă aflu acolo. „Ukraine?”, m-am trezit eu, și atunci am început să filmez acest moment.
Câteva vagoane mai încolo, am auzit o voce de femeie. „Da. Yes. Ukraine.” O femeie în jur de treizeci de ani a coborât cu o fetiţă, probabil de șase-șapte ani. Un domn cu care călătoriseră le cobora un geamantan iar fetița și-a dat jos o valiză și ghiozdanul de școală. Mama vorbea engleză. „Mergeţi mai departe sau rămâneți aici?”, am întrebat.
Mai departe. Foarte departe. Erau pe drum de trei zile, plecând din Odesa când au putut, când încă se mai putea. Au mers pe jos mult, kilometri întregi, ca să treacă Dunărea cu bacul. După o zi de așteptat la rând, s-au îmbarcat, au trecut graniţa în România şi au luat un autobuz până la o gară și au ajuns în Bucureşti. Destinația lor era Salonic, în Grecia. Cineva le aștepta acolo să le ducă în Israel, unde vor sta până când se va termina războiul. Femeia a spus că își lăsase acasă fratele și soțul, și alte rude care vor continua lupta.
Ioana a cărat un geamantan, eu vorbeam să o încurajez. Că totul va fi bine. Că își va găsi casa neatinsă de bombe și că fetița se va duce înapoi la școala ei.
M-a privit cald. Aprecia cumva cuvintele mele de încurajare și apoi i-a spus fetiței ceva în limba lor. Fetița mi-a întins mâna, apoi m-a strâns puternic, să nu îi dau drumul. Un fior a trecut prin mine, nici nu mai simțeam gerul.
Le-am dus să își ia provizii de drum, mâncare rece și caldă, câteva lucruri esențiale pentru igienă. Acea mamă frumoasă nu a vrut multe. „Păstrează pentru cei care nu au, eu am reușit să pun ceva în geamantan”. În sala de așteptare, a aruncat o privire și a strâns din buze. Conaţionalii ei dormeau pe saltele sau pe bănci, copiii obosiseră de atâta liniște și așteptare.
Legătura spre Grecia pleca curând. I-am urat drum bun și pace pentru Ucraina și ai ei. „Vom învinge”, mi-a spus, după ce micuța ei fetiță, al cărei nume nu îl știu, s-a dezlipit de mine.
Era sigură că așa va fi.
Am așteptat alți refugiați în prima zi de voluntariat. Am cărat mâncare în săli de așteptare, am văzut cam tot ce se petrecea acolo.
Târziu, când am plecat acasă cu Ioana, situația era mai calmă. Nu mai veneau trenuri până dimineaţa, refugiaţii erau deja cazați sau în sală. „Dana, experienţa asta a fost cea mai importantă pentru mine”, a spus Ioana. Ca psiholog, lucrând cu copii şi tineri, văzuse cu ochii ei cum se formează o traumă. Până atunci, ea doar citise în cărți. Acum, avea experiența să-i înțeleagă şi să îi ajute.
„Dar știi ce m-a mirat?”, a mai spus vecina mea. „Toți cred că vor învinge în acest război.”
Eu doar mă rog și aștept ziua în care să spun: „Ați învins!”
Maria D. Holderman este profesor adjunct la Universitatea de Stat New York și fost profesor de chimie în statul Vermont. A primit distincția de Profesoară de Științe a statului Vermont în 2014. Deține un Master în Educație de la Universitatea Cincinatti și este avocată pentru drepturile minorităților și de justiție socială. În România, ca jurnalist, a avut semnătura de autor „Dana Achim”. Este autoarea volumului de memorii „Children of the Decree”, apărută în februarie anul acesta, foarte bine primită de cititori. Locuieste acum în statul New York.