Afiș pentru show-rile lui Liviu Paul Haiducu în școlile americane

De  20 de ani, Liviu Paul Haiducu și-a dedicat viața învățământului școlar, iar azi se bucură de popularitate nu doar printre elevii Liceului Avon din statul Indiana. Și-a făcut un renume în predarea fizicii și a matematicii până a ajuns să ia cel mai înalt premiu pe care îl poate obține un profesor american în domeniul educației, înmânat de președintele Barack Obama. A plecat din România în 1993 pentru că, spune el, nu vedea niciun viitor.

“Când aveam nouă ani, tata, care era profesor de fizică la un liceu din oraș, m-a luat în laboratorul său. A dat drumul la un generator Van der Graaf, un echipament de laborator folosit pentru studierea fenomenelor electrice și mi-a arătat niște experimente. Era prima mea întâlnire cu fizica și a fost fascinantă.

Simt azi același entuziasm în fața unui Van der Graaf și încerc să transmit mai departe pasiunea mea pentru fizică și înțelegerea că fizica nu e nici pe departe o înșiruire de legi abstracte și de formule care, învățate după cum indică niște standarde naționale, ajută la bifarea unei rubrici pe o foaie matricolă”.

Publicitate comercială

Le explică elevilor logica din spatele legilor și principiilor cu marker-ul pe tablă, dar mai ales, îi ajută să le înțeleagă prin experimente și să le pună în legătură cu ceea ce se întâmplă în viața reală. Lucrează împreună la proiecte în piscină cu bărci din carton și duct tape, se așează în clasă pe un pat de cuie și îi lasă să spargă cărămizi pe pieptul său, se joacă cu tornade de foc de laborator, cu azot lichid, și așa elevii lui Liviu Paul Haiducu ajung la CalTech, MIT, Georgia Tech și chiar Harvard și Stanford.   

În urmă cu 10 ani, a avut ideea să inițieze o campanie de marketing, prin care să promoveze știința pe care acum o predă.  Proiectul său “The Power of Physics”, a fost prezentat și cu reclame TV, cu subiecte incitante din fizică, difuzate periodic pe postul de televiziune al școlii și pe social media pe canale dedicate.

Toate show-urile pot fi urmărite și pe canalul YouTube special, ‘powerofphysics‘. A creat mai apoi un show, botezat “The Power of Physics Show”, cu demonstrații clasice de fizică legate prin povești despre și din alte culturi și discipline. “De zece ani fac demonstrații interactive cu o echipă de elevi din cursurile mele, chiar în fața viitorilor astronauți, ingineri, informaticieni, biofizicieni, etc. Află, după ce ne privesc, că viitorul lor e plin de provocări”.

Liviu Paul Haiducu, profesor de fizică, Indiana

Primii șase mii de dolari pentru echipamente au fost procurate din propriul buzunar. Mai târziu, a aplicat pentru grant-uri care l-au ajutat în timp să facă show-ul și itinerant, care să fie prezentat gratuit din școală în școală, din bibliotecă în bibliotecă, la întâlnirea cu copiii. “Acum îl duc de colo-colo în autobuze de școală închiriate, dar îmi doresc să-l pun pe roțile lui și să mă dedic acestui proiect sută la sută, să-l scot din Indiana și chiar din Statele Unite”, ne mai zice Liviu Paul Haiducu.  

A avut emoții mari când a fost desemnat câștigătorul premiului PAEMST și finalist al Global Teacher Prize. Pentru ambele nominalizări, principalul său gând a fost să folosească premiile pentru dezvoltarea proiectului POP Show. Distincția PAEMST, care presupune și o recompensă materială de zece mii de dolari, l-a bucurat enorm, pentru că așa a putut să facă noi demonstrații de fizică și participarea în sine a fost o recompensă, pentru că i-a dat ocazia să reflecteze la ceea ce face în clasa de predare.

“Am simțit, bineînțeles, mulțumirea unei recunoașteri la nivel înalt a calității muncii mele cu elevii. Premiul mare de un milion de dolari de la Global Teacher Prize nu a fost să fie, dar m-am bucurat că acesta a plecat la copiii din Palestina”. Hanan Al Hroub, profesoara care l-a câștigat în acel an, a promis investirea lui în proiecte care să faciliteze accesul la educația copiilor care cresc cum a crescut și ea, într-o tabără de refugiați.

“Am auzit de la profesorii participanți la GTP povești de carieră și o viață impresionantă. Un profesor american din Bronx-ul newyorkez povestea că lucrează cu copiii pe al căror succes în viață nimeni nu mai pariază, pentru că acolo de unde vin ei, crima și drogurile sunt sunt mai des întâlnite decât orice formă de educație.

Am auzit povești aduse de profesorii din India sau Malaezia, despre copii care, înainte de a se gândi la ce le spune profesorul, se gândesc la stomacul gol, la violul prin care au trecut, sau la ce altceva le-a mai rezervat lumea asta în care unii o duc prea bine, iar ei atât de rău. Fiecare din profesorii pe care i-am cunoscut acolo merită câte un milion de dolari ca să poată schimba viețile elevilor lor”.  

Liviu Paul Haiducu încearcă să aducă inovația didactică cu un design atrăgător la orele de curs în SUA, dar crede că acest lucru ar fi posibil și în România fără mari bugete, doar dacă ar exista voință. Potrivit lui, inovația didactică nu înseamnă neapărat acces la bani mulți.

Presa din România scria zilele trecute despre o profesoară dintr-un sat tulcean de pe malul Dunării că preda copiilor concepte de fizică prin demonstrații cu pufuleți, baloane, pahare cu apă caldă sau ziare vechi. Copiii ei, spunea știrea, zdrobesc o punga de pufuleți și o compară cu una intactă și, lucrând cu volumul și cu masa celor doua pungi, înțeleg conceptul de densitate.

Liviu Paul Haiducu, profesor de matematica

“Într-un experiment, uitându-se cum balonul își crește volumul în apă caldă dintr-un pahar, elevii află despre presiune. Cu un ziar și cu o lupă, în curtea școlii, elevii profesoarei din satul de la Dunăre învață despre difracție.

Au existat mereu profesori cu har și dedicație misiunii lor, peste tot în lume, inclusiv în România. Acești profesori nu-și construiesc discursul în jurul a ceea ce nu au, ci care fac lucrurile să se întâmple doar folosindu-și imaginația și voința”.

Sistemul de educație american, comparat cu cel românesc, este diferit, în opinia profesorului. “Comparația e complexă, o să mă limitez la câteva considerații. Voi încerca, în primul rând, să compar comparabilul, pentru că diferențele între cele două sisteme de educație sunt esențiale, deoarece au de găsit răspunsuri la ecuații diferite privind educația.

America este o țară de emigranți, iar educația reprezintă, pe de o parte, unul din ingredientele care fac acest “melting pot” un organism funcțional, aducând grupurile etnice la un numitor comun. Este, ce numea Hannah Arendt încă din anii 50, parte din procesul de “americanizare a emigranților”.

Pe de altă parte, într-o societate unde inegalitatea socială e un subiect de dezbatere atât de intens astăzi, școala oferă o șansă pentru estomparea disparităților. Vorbim aici și despre fenomene ca segregarea socială, despre politici care promovează rasismul structural și instituțional, și nu numai, dar după 20 de ani de catedră, vă pot spune că educația poate fără îndoială să-i ajute și pe copiii americani provenind din medii defavorizate și să reușească mai bine în viață.  

În ceea ce privește realitatea românească, nu disting astăzi un rol politic clar al sistemului de educație românesc; clasa politică actuală pare că nu-și propune nimic în legătură cu educația din România. Schimbările care au intervenit după prăbușirea comunismului, perioada în care educația era văzută ca având un rol cheie pentru îndeplinirea unor obiective la nivel de țară, au părut haotice, cel puțin, urmărite de la distanță.

Românii par că trebuie să mai aștepte o revoluție în educație, care să facă rolul acesteia în societate mai transparent și mai valoros. Cu un an, doi în urmă, citeam în presa românească despre un ministru numit de actualul partid de guvernământ care, într-o ieșire publică se întreba dacă un anumit cuvânt se scrie cu un ‘i’ sau cu doi.

E probabil greu să vorbim de strategii naționale în condițiile astea, mai ales ales într-o țară cu identitatea în schimbare, unde fiecare cetățean are dublă apartenență ca român și cetățean al Uniunii Europene. Poate avea chiar și o triplă identitate, pentru că vremurile ne pun în situația de a ne stabili prioritățile în funcție de statutul nostru de cetățeni globali.

Astăzi, popularea planetei Marte nu mai e o discuție din filmele de Hollywood iar medicina, care folosește imprimante în format 3D ca să creeze organe artificiale, nu mai pune (sau n-ar mai trebui să pună) diagnostice doar pipăind abdomene. Ca să poată gândi strategic și pregăti generațiile de mâine anticipând pe cat posibil ce va fi mâine, România are nevoie de strategi, oameni care prin educație și deschidere mentală să fi depășit piedicile elementare în înțelegerea lumii.

Chiar dacă nici sistemul american, nici cel românesc, nu reprezintă modele în educație spre care să întoarcă privirea lumea din jur – așa cum rămân cele din Asia de Sud, dintre care am avut șansa să-l înțeleg mai bine pe cel japonez în timpul unui proiect derulat în Japonia, sau cele din țările din Nordul Europei – cred că România ar beneficia dacă ar prelua unele practici aplicate în Statele Unite și care funcționează. M-aș referi, în primul rând, la varietatea de opțiuni de cursuri pe care le au elevii care aleg să învețe în liceele publice.

Liceele ca cel în care lucrez, de exemplu, dau elevilor şansa de a urma cursuri de la cele avansate într-o multitudine de specializări, recunoscute de facultăţi, până la cele de olărit, televiziune, arta culinară, robotică, etc. Ideea de cursuri opţionale aici e mult mai generoasă, ceea ce-i ajută pe elevi să afle mai uşor ce îşi doresc să facă în viaţă. De asemenea, sistemul de pregătire profesională continuă a profesorilor e unul eficient, care reuşeşte să ne ţină la curent cu avansurile din domenii esenţiale pentru a putea continua o carieră de profesor în secolul 21.  

Sistemele însă rămân sisteme, au un anumit grad de inerţie când e vorba despre schimbări. Am convingerea că schimbarea în mai bine pe care o vrem în educaţie nu trebuie aşteptată de la sistem, pentru că atunci va fi de aşteptat şi poţi să ai şi surprize. Ca profesor, trebuie să-ţi pui singur întrebări la care să cauţi răspunsuri. Trebuie să te întrebi permanent în ce constă valoarea a ceea ce predai, cât reprezintă suma de cunoştinţe date mai departe şi cât capacitatea de a le reactualiza şi recontextualiza, de a le livra în formă şi prin mijloacele adecvate, astfel încât să le fie utile celor care le vor folosi mâine. Ca profesor, trebuie să te reinventezi permanent.

O treime din competențele necesare unui angajat să facă o treabă sau alta vor fi cu totul altele până în 2020, spune Forumul Economic Internaţional. În plus, două treimi din copiii din generaţia care intră anul ăsta la şcoală vor ajunge să aibă meserii despre care nu ştim nimic azi; ştiinţa şi tehnologia merg înainte mai repede decât putem anticipa detaliile despre ce presupune acest avans. Spunea cineva că niciun sistem de educaţie nu poate fi mai bun decât profesorii lui. Aşa cred şi eu.

Natalia Ghilascu

Comentează