Înainte de a scrie povestea mea, vreau să-ți spun că oriunde te afli acum, Dumnezeu are un plan minunat cu viața ta. M-am născut și crescut în Caransebeș, România, într-o familie de credincioși ortodocși, tatăl meu fiind preot. Am prins foarte puțin din vremea comunismului, însă îmi aduc aminte cum nu era voie să vorbesc la școală despre meseria tatălui meu, cu atât mai puțin despre rugăciune sau credință.
Pe vremea când eram copil, mă trezeam devreme cu fratele meu şi stăteam la rând la lapte, apoi transversam strada şi stăteam la rând să iau o pâine rotundă pentru că doar atât aveam voie să cumpăram pentru patru persoane.
Bunicul meu fiind tehnician constructor, iar bunica şi mama lucrând în comerț, am învăţat că viaţa noastră totuși nu a fost aşa de grea comparând-o cu a altor familii. Îmi aduc aminte că era un lux să avem o felie de salam subțire pe pâinea unsă cu unt însă mama avea mereu credința că Dumnezeu ne va purta de grijă şi aşa a fost. Când eram mică doream mereu să cresc mare repede să pot să merg să muncesc. Mama ne-a învăţat să ne rugăm, aşa cum ştia ea, iar eu mă rugam lui Dumnezeu în strâmtorare sau când voiam ceva de la El.
Visul meu de mică era să lucrez în învățământ, de asemenea eram pasionată de jurnalism şi modă. În ultimul an de liceu am văzut un anunț despre un interviu pentru un post de prezentatoare de știri la televiziunea locală. Nu am spus nimănui nici chiar familiei mele despre intenția mea de a merge la acest interviu. Mi se părea a fi imposibil pentru ca eu să fiu aleasă pentru că erau foarte multe fete, majoritatea deja cu experiență în domeniu. Însă într-o zi am fost sunată și mi s-a comunicat că dintre toate concurentele m-au ales pe mine, dar va fi mult de lucru.
Pot să zic că m-am simțit copleșită de acest succes …În fiecare zi, după şcoală, mă opream la locul de muncă unde făceam înregistrările știrilor de seară. Familia mea, profesorii mei erau mândri de mine, ba chiar aveam profesori care mă dădeau exemplu în clasă pentru reușita mea şi chiar și rezultatele la învățătură erau mai bune.
Însă, în câteva luni succesul meu s-a sfârșit, când într-o zi, din senin, m-am prăbușit în leșin sub privirea colegilor şi profesorilor la şcoală… Leșinul a fost urmat de dureri de cap de nesuportat, febră, vărsături şi timp de două săptămâni, nimeni nu putea să-mi dea un diagnostic, spunând că este vârsta şi că poate e o lipsă de calciu. Nu suportam nici ca cineva să vorbească lângă mine; în ziua în care am spus mamei că nu mai pot, începuse să mă înțepe inima. La spital în Caransebeş nu mai avea rost să mă ducă pentru că spuneau că sunt ok.
Ne vizita atunci şi un prieten de familie care era doctorul din comuna unde slujea Tatăl meu ca preot, şi el a zis părinţilor mei că simptomele ce le aveam sunt de meningită… După aproape două săptămâni de durere şi agonie, când tensiunea îmi coborâse la 60/40, părinții m-au dus, pe proprie răspundere, cu maşina, la spitalul cardiologic din Timişoara. Auzeam tot ce se întâmplă în jurul meu însă nu mai puteam deschide ochii. Medicul de gardă de acolo ne-a trimis de urgență la spitalul de boli infecțioase unde am fost diagnosticată cu meningită din care nu-mi mai rămăseseră decât câteva ore ca să răspund eficient la tratament.
Îmi era o frică de moarte pentru că nu știam unde mă duc după ce mor şi atunci a fost prima dată când i-am spus lui Dumnezeu că dacă există şi mă iubește să mă vindece şi voi face tot ce vrea El cu viaţa mea. Nu știam multe de pocăință dar chiar atunci i-am zis Lui că mă voi pocăi dacă se îndură de mine şi mă vindecă…Mi s-a făcut o puncție în coloană, era evident că meningita era atât de avansată încât doctorii erau surprinși cum de mai sunt în viaţă…Însă, Dumnezeu a avut un plan cu viaţa mea şi am răspuns la primul tratament administrat.
În acel timp cât eram internată auzisem vorbindu-se cum şi alte tinere de vârsta mea muriseră de meningită. A fost o lungă perioadă pe patul de spital; conectată la perfuzii am început să deschid ochii să văd crengile unui copac, pe mama, doctori, asistente… În tot acest timp spuneam mereu mamei să stea lângă patul meu, fiindcă mă gândeam că mă sfârşesc şi îmi era frică să rămân singură. După câteva săptămâni, am învăţat să merg, din nou, ca un copil mic.
Totul se schimbase pentru mine, însă Dumnezeu a avut un plan cu viaţa mea, şi m-a vindecat. Mi s-a recomandat de doctori ani de repaus total, însă bacalaureatul se apropia şi vroiam atât de mult să graduez liceul împreună cu colegii mei şi să merg la facultate… În tot acest timp, am pierdut mulţi prieteni însă cei cu frică de Dumnezeu au venit mereu la mine şi mă ajutau să recuperez materia de la școală iar mai apoi am reuşit să dau şi să iau bacalaureatul şi să graduez împreună cu colegii mei; apoi am fost admisă şi la facultatea de Agronomie din Timişoara.
Încet, încet am început să uit de promisiunea făcută Lui Dumnezeu când îl imploram să mă vindece de meningită…Lumea ne oferă atât de multe lucruri atractive încât este greu îl găseşti pe El. În anul patru de facultate l-am cunoscut pe Alex care avea în spate o experiență de viaţă cu totul diferită de a mea. Pe atunci nici nu aveam idee că viaţa mea va lua o cu totul altă întorsătură decât aş fi crezut…Alex venise în State în aceea perioadă şi eu aveam întrebări şi nu vedeam cum va fi viitorul nostru. Începusem să doresc să cunosc pe Dumnezeu, pentru că Alex îmi vorbea despre experienţele lui cu Dumnezeu şi îmi trimitea încurajări şi din biblie care vorbeau despre dragostea Lui Dumnezeu.
În 2004 am pierdut pe Tatăl meu(49) iar în iarna aceluiași an am venit în Statele Unite unde, ceea ce credeam că va fi o călătorie scurtă, s-a transformat în noua mea viaţă…În noaptea zilei recunoştinţei, Alex m-a cerut de soție în New York, în casa prietenilor noștri, care nu numai că ne-au găzduit, dar au devenit de atunci și singura familie a noastră care mereu se ruga cu şi pentru noi. Apoi împreună am venit în California unde ne-am căsătorit oficial, departe de familie, singuri doar noi doi şi o prietenă care ne-a fost martor la cununia de la starea civilă.
Tinerii luptă împotriva coronavirus cu o bicicletă
Susține cu o bicicletă tinerii din satul Cotiujenii Mari, care vor să vină în ajutorul persoanelor infectate sau care au nevoie de cumpărături și o mână de ajutor! În plus, sportul pe timp de pandemie este foarte necesar! https://www.facebook.com/donate/910332266086522/
Posted by Natalia Ghilascu on Sunday, May 10, 2020
Nici atunci nu știam ce plan are Dumnezeu cu noi, însă știam că El mă iubește atât de mult încât a dat pe singurul Său fiu să moară pe cruce pentru păcatele mele şi prin El să primesc o viaţă nouă. Fiindcă eram tineri căsătoriți, ne doream o familie a noastră; ne rugam ca Dumnezeu să ne dăruiască copii; şi nu a durat mult până am aflat bucuria cea mare: eram însărcinată. Atunci au început vizitele la doctori pentru că, deși analizele de sânge arătau existența sarcinei, totuși la ultrasound doctorii nu găseau bătăile inimii. Atunci a fost prima dată când s-a pomenit de cuvântul “avort” pentru că medicii credeau că sarcina este ectopică.
Ceva în mine îmi spunea că bebelușul meu este acolo unde trebuie să fie în pântecul meu…(Menționez că, înainte cu câteva săptămâni de a veni în State, am scris pe o pagină goală din Biblia mea un nume de băiat, Emanuel şi un nume de fetiță, Sarah, pentru că îmi doream tare mult ca acelea să fie numele primului meu copil, după caz, dacă va fi fată sau băiat). A doua zi am cerut ca un alt doctor să se uite la cazul meu şi să-mi mai facă un examen ultrasound înainte de a lua decizii.
A doua zi s-a încercat cu un aparat diferit unde am văzut pe monitor şi am auzit bătăile inimii bebeluşului meu şi s-a confirmat, pentru prima dată, nu doar din intuiția mea ca mamă, ci şi planul Lui Dumnezeu cu noi şi pentru copilașul nostru. După externare părea că am o sarcină obișnuită, mă simţeam bine. Vorbisem cu pastorul de la biserica română baptistă la care mergeam că am primit pe Domnul Isus în viaţa noastră şi vrem să celebrăm şi să mărturisim prin botez viaţa nouă cu Dumnezeu şi abia așteptam ziua vizitei la medic unde urma să aflu dacă o să avem fetiță sau băiat…
Acea zi de fericire, a fost cu câteva zile înaintea botezului nostru, şi a devenit foarte diferită pentru noi ca părinți… Așteptam cu sufletul la gură să aflăm dacă vom avea băieţel sau fetiță. Din reacțiile medicilor în timp ce eram pe masa de ultrasound, am aflat că ceva nu este în regulă. Copilașul nostru avea Spina Bifida (terminațiile coloanei nu erau închise), Hydrocefalita (apa pe creier), că o să fie paralizată, ceea ce însemna o viaţă întreagă în scaunul cu rotile şi o să fie retardată mintal… Apoi medicul a adăugat: “este fetiță…dar ştiţi, sunteţi tineri şi puteți să mai aveţi copii; încă nu este târziu şi puteți să alegeți să avortați”…
În timp ce doctorul ne vorbea, îmi curgeau lacrimile fără control, simţeam că tavanul acelei camere se prăbușește pe mine, emoții de durere amestecate cu întrebări şi gânduri, că după descrierea făcută, gândeam că o să avem un monstru. Însă în momentul acela, soţul meu m-a strâns de mână şi a zis: “o să o iubim aşa cum este!” Atunci am înțeles că nu sunt singură şi că terminarea sarcinii nu a fost o alegere nici pentru el. Nu auzisem niciodată până atunci despre Spina Bifida și Hidrocefalie…
Fiind departe de familiile noastre, nu am putut să spunem nimănui pentru că nu am vrut să le dăm o veste atât de tristă nimănui din familiile noastre… Știam cum, datorită mentalității în România, chiar şi în zilele de astăzi, copiii cu dizabilităţi sunt considerați un blestem, iar în cele mai multe cazuri, soții îşi abandonează șotiile, sau împreună decid să avorteze pentru ca să acopere rușinea de a avea un copil cu handicap.
Pe atunci locuiam în casa parohială a bisericii baptiste din Colton, California. Am sunat prietenii noştrii din New York, familia bisericii care au plâns și s-au rugat pentru noi, şi frica s-a transformat într-o pace care nu o pot explica în cuvinte. Am înțeles că Dumnezeu are un plan cu viaţa noastră şi că a urma pe El înseamnă a renunța la mândria şi planurile noastre despre viaţă şi a îmbrățișa planul Lui prin care El ne modela în fiecare zi. În 27 Noiembrie 2005, eu şi soţul meu am mărturisit credința noastră prin apa botezului. Întreaga biserică, frați şi surori din toate bisericile creștine baptiste şi penticostale, chiar și din alte state, ne scriau email-uri că se roagă pentru noi şi fetița noastră.
Având o sarcină cu risc am fost transferată la doctori specialiști aparținând Spitalului din Loma Linda, care era la 20 de minute distanța de unde locuiam. Au urmat multe vizite la doctori pentru a monitoriza atât starea Sarei cât şi a mea. La un moment dat, pe parcursul analizelor am aflat că sângele Sarei era diferit de al meu şi se discuta chiar de o posibilă transfuzie sau chiar operație pe bebeluş mai înainte de data nașterii…Însă niciuna din aceste intervenții nu a avut loc.
În Martie 2006, cu două săptămâni înainte de data programată, s-a născut Sarah Emma, care a fost transferată într-o altă sală unde imediat a fost pregătită pentru operația la coloana vertebrală. Fără această operație imediată, copiii cu Spina Bifida fac infecții şi în câteva ore mor. Nu pot să vă spun despre orele în care mă rugam şi plângeam că vreau să o văd pe Sarah, să o iau în brațe, ba chiar mă sedau cu calmante care mă puneau câteva ore la somn şi aşa nu mai simţeam nici durerea operației de cezariană nici durerea despărțirii de copilul meu. Aici doar o mamă poate înțelege starea de agonie şi disperarea în care Dumnezeu şi doar El mă susținea.
Operația la coloană a Sarei a fost un succes! Din nou, am văzut cum Dumnezeu lucrează, şi soţul meu mergea şi făcea poze Sarei şi îmi aducea pozele ca să pot să o văd pe fetița noastră. După o lună ni s-a spus că apa acumulată pe creierul Sarei era atât de multă că era nevoie de operație. În ziua în care a împlinit o lună, i s-a implantat un tubuleţ pe creier care este atât de lung încât să ajungă în stomac, unde se scurgea lichidul de pe creier. Chiar dacă este paralizată parțial şi nu-şi simte picioarele de la genunchi în jos, după multe terapii, am văzut prin ea darul perfect şi o binecuvântare de la Dumnezeu.
După ceva vreme am rămas din noua însărcinată şi am fost foarte bucuroşi să vedem că Dumnezeu ne mai dăruiește un copilaș, însă parcă eram îngrijorată despre cum o să mă descurc ca mamă cu doi copilaşi care nu merg… Sarah nu putea sta nici în șezut fără ajutor, pe atunci, darămite în picioare. De multe ori credem că ni se cuvine binecuvântarea de a umbla, de a avea vedere. M-am rugat din nou lui Dumnezeu ca El să ajute pe Sarah să umble.
Când am născut pe Naomi-Grace în August 2008, într-un din zilele în care soţul meu venise cu Sarah să ne viziteze, Sarah s-a dat încet jos din căruciorul ei şi a venit câțiva pași de la uşa salonului la patul meu. Nu înțelegea de ce plâng… erau lacrimi de bucurie…Dumnezeu din nou ne-a răspuns rugăciunilor, şi Sarah nu doar că are o minte sănătoasă dar şi o soră sănătoasă; și acum începuse să umble cu protezele ei.
Vedeți toţi suntem făcuți după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu şi nu trebuie să ne gândim la ce spune lumea despre noi sau copilașii noștri. Dumnezeu nu a greșit când ne-a creat. Există frumuseți diferite! Noi ne uităm la ce izbește ochiul însă Dumnezeu se uită la inimă şi pentru fiecare dintre noi are un plan perfect.
Când Sarah a început să meargă la școală, ne-am mutat în orașul Yucaipa, unde găsisem a fi cele mai bune școli din zonă. Sarah iubește să cânte, iubește bebelușii, slujește în biserică prin cântare şi servește la clasele de copii. Iubește şcoala, vrea să lucreze ca medic de copii, îi place să încerce lucruri noi în sport împreună cu sora ei (a făcut ciclism, tenis, hochei pe gheaţă, rock climbing, înot, etc).
Pentru că am avut privilegiul să lucrez în şcoală cu copii cu nevoi speciale, după 13 ani m-am dus în România să ajut pe fratele meu, care este antrenor de schi şi ajută copiii cu nevoi speciale (autism, sindrom down, nevăzători) să schieze prin intermediul taberelor zâmbete pe schiuri pe munte. Și dorinţa mea era merg în România nu ca să spun despre realizările mele profesionale, (pentru că tot ce avem pe acest pământ este trecător), ci cu dorinţa de a face o diferență în viaţa altor oameni şi a cunoaşte familiile copiilor cu nevoi speciale cât şi viaţa celor marginalizați din zona săracă din Negreşti, Vaslui.
Personal, de când am început să slujesc pe Domnul cu familiile celor cu “dizAbilități” am avut timp să descopăr diferite ABILITĂȚI a acestora, și de cele mai multe ori m-am văzut mai slabă decât astfel de persoane cu diverse diferențe fizice. M-am întrebat adesea: cum pot să fie ei fericiţi, să zâmbească, să fie optimişti, iar eu una privilegiată, de atâtea ori sunt tristă și nu știu să-mi exprim dragostea și bucuria ce o am în Domnul Isus… Îmi doresc să zâmbesc şi să iubesc ca mulți dintre cei cu dizAbilităţi. Numai dacă eşti puternic poţi să răspunzi loviturilor pe care ţi le dă viaţa, prin zâmbete.
În ultimul timp am avut multele discuţii cu diferiți prieteni pe tema că “dacă Dumnezeu există şi este un Dumnezeu bun şi drept, un Dumnezeu al dragostei, atunci de ce îngăduie să se nască atâţia copii bolnavi, copii orbi sau invalizi, fără mâini sau fără picioare? Cu ce au greşit acei copii? Unde este Dumnezeu când atâţia oameni suferă fără să aibă nicio vină?” Sau “sunt blesteme, au păcătuit părinții, bunicii, etc”…
Chiar un prieten de-al nostru are distrofie musculară, deși, pentru el este o binecuvântare faptul că poate respira și dorește să trăiască o viaţă cât se poate de normală din scaunul lui cu rotile. Totuși, a fost un pic surprins de mesaje și de niște opinii deloc încurajatoare despre “dizabilitate” cum că ”…oamenii moștenesc păcatele și fiecare primește exact ce merită și cât îi permite înțelepciunea…”
Este normal să avem întrebări. Şi eu, cu ani în urmă, am avut întrebări asemănătoare la care oamenii nu au putut răspunde, însă, a adus Dumnezeu vremea când din dorința de a-L cunoaște pe El, am căutat răspunsuri în Cuvântului lui Dumnezeu ca să găsesc adevărul.
Mi-am adus aminte că o întrebare asemănătoare I-a fost pusă şi Domnului Isus de către un ucenic în Evanghelia după Ioan capitolul 9:1-3 “Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: ,,Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Isus a răspuns: ,,Nu a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. “-Ioan 9:1-3 Poate te gândeşti, la ce se referă aici expresia „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”?
În acel context, o interpretare a acestui pasaj biblic ar fi că prin vindecarea acelui orb oamenii au adus astfel slavă lui Dumnezeu. Dar cu restul? Cu cei care au rămas în continuare orbi, în continuare ologi sau cu alte dizabilităţi ? Cum „să se arate în ei lucrările lui Dumnezeu”? Dacă ai citit până aici vreau să îţi aduc aminte că Dumnezeul care te-a creat este Suveran.
El știe totul despre tine de când te-a creat în pântecele mamei tale și știe fiecare detaliu despre tine cât şi lungimea zilelor ce le mai avem de trăit pe acest pământ. (Psalmul 139:3) El te iubește prea mult ca să renunțe la tine (Ioan 3:16). El nu ne forțează să alegem jertfa şi dragostea Lui şi nici nu ne promite o viaţă fără durere sau suferință dacă îl urmăm pe El; dar ne promite, celor care ne punem nădejdea în El, ca prin orice trecem El nu ne va lăsa singuri.
Ce onoare să știm că însuși Dumnezeu Tatăl este și va fi cu noi prin toate încercările până când vom ajunge în împărăția Sa, acolo unde nu va mai fi păcat, durere sau suferință. “..,căci El însuși a zis: ,,Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” -Evrei 5:13 (traducerea Cornilescu).
Dacă vrei să afli mai multe despre ceea ce facem, poţi găsi accesând website-ul nostru, www.harvestofjoyministries.com sau pagina de Facebook sau Instagram “HARVEST OF JOY MINISTRIES”. Dacă eşti tânăr cu nevoi speciale sau mămica unui copil cu nevoi speciale care încă ai sentimente de nedumerire, confuzie sau pur şi simplu vrei ca să te rogi cu cineva, ne poţi scrie pe mesaj privat.
Fondator “Harvest of Joy Ministries”
Citește revista HORA in America ONLINE https://sowl.co/83c5g
Discover talented Romanians throughout the United States!