Avocata Violeta Gașițoi nu a renunțat vreodată la vise, la apusurile de soare petrecute alături de familia sa în SUA. Acum a devenit mai puternică decât în ultimii 20 de ani când apăra drepturile femeilor abuzate în penitenciare sau discriminate în Moldova. Puterea ei de a lupta cu cancerul a făcut-o învingătoare de două ori, energie care o poate transmite celorlalte femei. Crede că mâine este o nouă zi şi miracolele vin doar în viața celor puternici ca ea.
„Am ajuns în Statele Unite acum patru ani, după care am avut câteva crize. Am urmat niște investigații medicale. Într-o dimineață frumoasă medicul mi-a zis: “Îmi pare rău să vă anunț, dar aveți cancer!” Am rămas șocată, nu am fost o excepție, pământul de sub picioare îmi fugise, nu m-am așteptat și nici în cap să-mi dea că voi primi o astfel de veste. Înainte de a intra medicul în birou, noi făceam glume cu copilul, râdeam, ca mai apoi să nu putem să ne oprim de plâns. Ambele ne înghițeam lacrimile, de parcă ne doream să arătăm că suntem puternice și totul va fi bine.
De multe ori când auzim despre oamenii diagnosticați cu cancer, îi privim cu disperare, de parcă au primit o condamnare la moarte. Tot ce le recomand este să lupte. Nu pot să spun că le pot oferi multe sfaturi, dar prin această furtună am trecut și eu în viața mea.
Nu m-am considerat niciodată bolnavă, chiar credeam că stresul este cauza pierderilor mele de cunoștință și că am nevoie de mai multă odihnă, pentru că sunt neastâmpărată, asta mi-o spun toți, inclusiv soțul. Alerg, fac ceva, tot timpul îmi găsesc de treabă. Nu am învățat, în toată viața mea, să mă odihnesc – să mă deconectez total și să-mi iau 10 zile sau o lună pentru odihnă, fără implicare în alte activități.
Cumva, universul ne-a ținut pe loc și mi-a zis că e cam degrabă să revin acasă după studii. Eu doar așa îmi explic aceste lucruri, pentru că, până la urmă, a fost un mare noroc să fiu aici în momentul diagnosticării. În Moldova, eu nu aș fi avut șanse. Spun asta cu toată certitudinea, să mă scuze medicina din R. Moldova, dar știu ce zic.
Chiar și în SUA, cu diagnoza pe care am avut-o, doar 3% ar fi supraviețuit, dar se îmbolnăvesc 1% din persoanele care nu fumează și nu au fost predispuși spre fumul de țigară.
Am încercat să aflu care sunt tratamentele în R. Moldova și de unde procură pacienții chimioterapiile. Au trecut mai multe luni și nimeni nu mi-a răspuns la această întrebare. Peste hotare, o chimioterapie costă zeci de mii de dolari. Vă puteți imagina ce se întâmplă la noi acasă…
Eu aș putea face multe paralele, dar zic că a fost un noroc să mă aflu în SUA la acel moment. Am făcut investigații și în R. Moldova, dar nici pomină de cancer. Aici s-a constatat că problema mea era de mulți ani, doar că cancerul se dezvoltă fără durere, fără simptome. Respectiv, tumoarea mea era vizibilă și pe peliculele din R. Moldova, doar că era foarte mică. Cu anii, aceasta creștea, se dezvolta…
Le sunt recunoscatoare medicilor americani care mi-au dat o speranță, ei au fost foarte convingători că voi învinge, deși rata învingătorilor era foarte mică. În aceeași zi, ne-am luat cu toții în mâini și ne-am propus împreună cu copiii și soțul să luptăm cu optimism și să mergem înainte. Din ziua în care am început lupta, nu ne-am văzut lacrimile la nici un membru din familie.
Noi nu putem cunoaște în aceste situații dacă trăim ori murim, dar ceea ce putem controla este modul în care reacționez la cancer și ceea ce încerci să faci pentru a schimba această circumstanță în care te-ai pomenit. Luasem decizia de a lupta și de a face tot ce îmi stătea în puteri, măcar pentru a încerca să o fac. Soțul și copiii au fost toată puterea mea în această decizie, au fost cei ce m-au încurajat și m-au susținut, mi-au fost alături și aceasta înseamnă foarte mult să ai oameni dragi care te iubesc și te înconjoară.
În această perioadă am întâlnit oameni care mi-au fost alături, dar și oameni care s-au îndepărtat și care nici nu au mai sunat, dar trebuie să fim pregătiți și cu astfel de decizii. Le mulțumesc tuturor celor care mi-au rămas dragi, chiar dacă nu au știut cum să reacționeze.
Nimeni nu cunoaște cât timp vom trăi după tratament, dar știm cu certitudine dacă măcar odată ai fost învingător, vei putea să învingi de mai multe ori toate testele vieții. Până la urmă, viața ne testează prin diferite căi și dacă știi cum să reacționezi, ai toate șansele să fii câștigător.
Uneori nu suntem conștienți că viața trece pe lângă noi atât de repede, iar noi nu conștientizăm la timpul potrivit acest lucru. Mulți mă întreabă de ce nu am vorbit despre situația în care m-am pomenit. Răspunsul meu este unul: “viața mea nu este despre cum am supraviețuit, viața mea este despre cum zâmbesc și înving aceste furtuni care trec ușor în ploi, după care apare și soarele”.
Am devenit mai puternică. Până acum, am luptat pentru drepturile altor persoane, acum este timpul să lupt pentru dreptul meu de a trăi în continuare. Eu am pentru ce trăi. Experiența asta m-a făcut să înțeleg că, în anumite momente, trebuie să ne oprim și să avem grijă și de noi, nu doar de cei din jur. Și, vorba ceea, când deschizi ochii și vezi cerul, știi că ești un om fericit, pentru că te-ai trezit în această dimineață. Inclusiv prin asta m-a schimbat experiența despre care vorbim.
Nu pot să spun că eram indiferentă până acum de cei care au probleme similare, dar am înțeles că atunci când tu ai această problemă de sănătate, trebuie să o confrunți. Nimeni nu va interveni, nimeni nu te va ajuta. Dacă nu te ajuți singur, nimeni nu te va ajuta. E o lecție dură, dar asta e.
Nu îmi amintesc de această perioadă cu durere sau suferință, că eu mereu făceam glume și râdeam de propria neputință, încercam să găsesc avantaje. Când stăteam în spital, toți medicii se uimeau, pentru că analizele erau îngrozitoare, eu mă simțeam îngrozitor, dar ei vedeau că eu zâmbesc. Le ziceam că dacă râd, poate boala mă va considera nebună și va pleca.
Îmi place să transmit emoții pozitive, pentru că toată lumea se confruntă cu probleme și dacă le răspândim, viața ar fi cumva umbrită mereu de nori și furtuni, dar viața e frumoasă, trebuie să vezi ceea ce este mai frumos. În aceste momente, noi avem nevoie de o mână care să ne țină strâns și de o inimă care să ne înțeleagă, de zâmbete și de optimism. Eu am avut acest noroc și sper că toți cei care trec prin aceste clipe să poată simți această mână și inimă mereu.
Diagnoza nu înseamnă condamnare la moarte. Aceasta înseamnă că trebuie să te iai în mâini și să lupți în continuare. E umilitor când cineva dintre rude află despre diagnoză și intră în panică, face isterie, plânge, de parcă deja te îngroapă. La ai mei le-am zis că nu vreau să văd lacrimi. Eu plângeam, dar când nu mă vedea nimeni.
În cele din urmă, viața este doar o istorie și noi o scriem la propria alegere, fie că este o comedie, fie o drama. Eu aleg să scriu o comedie frumoasă cu multe zâmbete și asta vreau să aleagă toți, eu cred în acest miracol. Sănătate și viață lungă tuturor!
„Cred în roz. Cred că râsul este cea mai bună metodă de a arde caloriile. Cred în sărut, în sărutul pasional. Cred în a fi puternic atunci când e greu. Cred că femeile cele mai frumoase sunt femeile fericite. Cred că mâine este o nouă zi şi cred în miracole.” (Audrey Hepburn) – Acesta este motto-ul meu.”
Violeta Gășițoi