Adriana Gavozdea și-a început o viață nouă în America în Tigard, o zonă din suburbia orașului Portland. Originară din Târnăveni, Târgu Mureș, de fapt s-a ridicat din cenușă ca pasărea Phoenix. În 2011, a venit în America în urma unor circumstanțe triste, cu fetița de patru ani, cu $200 în buzunar și fără a vorbi engleza. Opt ani mai târziu, Adriana a devenit CEO și fondatoarea platformei www.LariaCareFinder.com, membră al Consiliului de Directori la Oregon Association of Care Home Providers și acum face lobby pe lângă guvernatorul statului Oregon, Kate Brown, în numele caselor de bătrâni.
”Am divorțat de soțul meu pentru că era abuziv fizic și mental,” îmi povestește Adriana. ”Am plecat din România la părinții mei, care se aflau deja în America, veniți aici cu Loteria Vizelor acum 16 ani. De atunci sunt un mare avocat împotriva violenței domestice. Atunci când treci printr-o asemenea situație, trăiești într-o ceață, agresorul tău îți spune mereu că nu există viață dacă-l părăsești, că ești terminată, ori moartă, că nimic nu mai există dacă pleci. Eu sunt exemplu viu că există o altă viață perfectă după divorț și trebuie doar făcut pasul necesar pentru a ieși din acest cerc vicios.
De câte ori aud câte-o femeie care se plânge din aceeași cauză, întotdeauna îi zic că există viață și o căsnicie abuzivă. Există una mult mai bună, decât ceea ce ei încearcă să te învețe, spunându-ți că nu poți să supraviețuiești fără ei. Eu am început o viață nouă, într-o țară nouă, am lucrat ca și îngrijitor/ caregiver în casele de bătrâni, iar de anul trecut, am lansat compania “Laria Care Finder”. Merg la business meeting-uri cu directori de spitale, cu oameni și companii din industria medicală americană și în ultimele șapte luni am cunoscut sute de oameni extraordinari pe care nu-i știam înainte. E o altă viață!”
Irina VanPatten: Ce v-a ajutat să treceți prin experiența asta tristă?
Adriana Gavozdea: Pentru mine, cel mai important a fost sprijinul familiei. Când treceam prin divorț, timp de opt luni a fost foarte greu, căci eram practic singură în România, iar familia mea stătea de vorbă la telefon cu mine câte cinci-șase ore în șir în fiecare zi. Am simțit un sprijin extraordinar din partea lor, iar acum locuim împreună, pentru că e foarte important pentru mine să-mi cresc copilul alături de bunici și de familie, decât să angajez un baby-sitter pe care nu-l cunosc. Am prietene românce, care au venit aici fără familie, și le este foarte greu, de aceea, mă consider foarte norocoasă din acest punct de vedere.
I.V: De ce ați ales profesia de caregiver?
A.G: Am început să lucrez ca un si caregiver, pentru că părinții mei au o casă de bătrâni. Noi, aici în Oregon, avem o industrie foarte mare pentru așa ceva, și majoritatea proprietarilor sunt români. E o casă în care proprietarii locuiesc cu familia, dar este licențiată de către stat. Îngrijitorii (caregivers) oferă servicii de cazare, servicii medicale și de întreținere zilnică.
Trebuie să obții licența în fiecare an, de asemenea, trebuie să mergi la școală în fiecare an ca să fii la curent mereu cu toate. Poți avea un adaos la casă sau poți să ai altă casă, unde ai maxim cinci oameni de care să ai grijă. În Oregon, legea zice că fiecare casă are dreptul să aibă maxim cinci rezidenți. Noi, la asociație, încercăm să schimbăm această prevedere, să avem șapte rezidenți, ca să putem ajuta mai mulți oameni care au nevoie de îngrijire.
I.V: Cât de dificilă este profesia de caregiver?
A.G: Îmi place să lucrez cu bătrânii, să-i ajut, dar e foarte greu, câteodată. Pe lângă incapacitatea fizica, majoritatea are și probleme mentale. Ei locuiesc cu tine în casă, tu ești îngrijitorul lor toată ziua, de dimineața până seara, și faci totul pentru ei: de la spălat pe dinți, îmbrăcat sau îi ajuți să mănânce. Partea cea mai grea este cea emoțională, pentru ca te atașezi și ei devin parte din familia ta. După ani și ani de lucrat împreuna, devin ca și bunicii tăi, iar atunci când trec în neființă, este foarte greu. Poți să ai angajați, ori lucrezi cu familia ta. Încercăm să echilibrăm situația prin angajarea altor îngrijitori, ca să avem și noi o zi-două liberă pe săptămână să putem ieși din casă în zilele libere.
I.V: Ce este Laria Care Finder?
A.G: În urmă cu câțiva ani, în timp ce lucram la diferite case de bătrâni, am observat cum familiile sunau să întrebe de camere libere. Mi s-a părut o pierdere de timp din partea lor să sune la sute de case, care nici nu știu cum arată. Trăim într-o lume a tehnologiei, unde totul este la o distanta de un click. De ce să nu fie și casele de bătrâni la fel de accesibile online ca orice altceva? Anul trecut am creat www.LariaCareFinder.com, un website pentru case de bătrâni.
Casele se înregistrează gratuit și pot să-și pună pe site locurile vacante cu o poză a casei. Avem și un “premium package” pentru un an de zile, care le oferă mai multe posibilități: să încarce mai multe poze și să descrie mai multe servicii pe care le oferă. Noi promovăm apoi aceste case cu camere vacante și le prezentăm familiilor care au nevoie de aceste servicii. Familiile, apoi contactează direct casa care le-a plăcut. Încercăm să construim o comunitate, unde oricine poate să stea pe canapea acasă și să caute o casă de bătrâni pentru mama sau tata, pentru că industria aceasta nu are destulă expunere la momentul actual.
De fapt, eu vreau să fac schimbări mari în acest sector, căci, de obicei, casele de bătrâni, ca să cunoască clienți, contactează un agent de plasament. Agentul ia un comision de obicei, de sută la sută din suma ce ar trebui încasată de casele de bătrâni în prima lună. Eu am vrut să fac o opțiune gratuită, ca să nu mai plătească această sumă casele de bătrâni. Până și părinții mei plătesc mii de dolari, câteodată, pentru un tur de 10 minute cu un agent.
Sunt mulți agenți buni, dar sunt și foarte mulți cum zicem noi, cotoare. Am făcut website-ul ca mai multă lume să știe despre aceste case de bătrâni , care sunt fantastice și proprietarii se implică foarte mult. Casele deținute de români sunt extraordinare, curate, plăcute, prietenoase, mâncarea este mereu gătită caldă de trei-patru ori pe zi și vezi o curățenie impecabilă, așa ca la români. Noi avem case înregistrate în statele Oregon și Washington. Zilele trecute am văzut că s-au înscris și câteva din Arizona, Carolina de Nord și California. Țelul nostru este să creștem la nivel național și să înlăturăm granițele statale cu doar un click.
I.V: Cine sunt clienții Dvs?
A.G: Noi avem două categorii de clienți: familiile sau persoanele caută o casă ce seamănă la fel cu o casă, nu ca un spital, unde împrejurimile sunt mai familiale și mai plăcute decât un salon gol. Un loc unde este mereu mâncare caldă mereu și îngrijire medicală personalizată, de care au nevoie, zi și noapte. De asemenea, tot clienții noștri sunt proprietarii și managerii caselor de bătrâni care au camere libere și vor să le promoveze.
Pe website se întâlnesc ambele părți: atât cei care au nevoie de îngrijire, cât și cei care oferă servicii de îngrijire. Noi nu avem o limită de vârstă, oricine poate să meargă la aceste case. Unii îngrijitori preferă să lucreze cu persoane mai tinere, alții – cu persoane mai în vârstă, alții – cu copii. Pe website ei pot să-și posteze locurile vacante și să descrie ce servicii oferă. Atunci tu, ca familie, te duci și alegi. Dacă ai un copil de 12 ani care are probleme mintale sau fizice și are nevoie de îngrijire, faci o căutare și găsești acele case care oferă asemenea servicii.
I.V: Dacă aveți pacienți cu dificultăți mintale, cum aveți grijă de ei?
A.G: Casele sunt categorizate și licențiate de către stat pe diferite nivele în Oregon. Categoria I și II este pentru cei care pot să umble, sunt mai independenți să-și facă lucrurile de unii singuri. Categoria a III-a este pentru cei care noi, îngrijitorii, facem de obicei totul pentru ei. În categoria a III-a pot intră oameni în stare foarte gravă, pe pat de moarte. Noi suntem alături de ei acolo până la sfârșitul vieții lor. De asemenea, sunt și alte categorii de case, specializate să lucreze cu diferite tipuri de provocări mintale: developental disabilities, mental health etc.
Irina VanPatten