Alexandra Nechita, artista cu cele mai valoroase lucrări, care s-au vândut cu cca 400,000 dolari la doar 11 ani, s-a născut în România, dar în scurt timp, părinții s-au mutat în Los Angeles. Oamenii de artă îi zic “Micuța Picasso”, pentru că acest stil îi reprezintă cel mai bine starea de suflet. Operele ei au ajuns în colecțiile private ale celebrităților Oprah Winfrey, David Letterman și Calvin Klein.
De la o vârstă fragedă, Alexandra Nechita a atras atenția presei. A apărut în nenumărate emisiuni precum CBS Sunday Morning, NBC Today, The Oprah Winfrey Show, Show-ul Rose O’Donnell, NBC Nightly News cu Tom Brokaw și emisiunea David Letterman.
După ce profesoara de pictură i-a descoperit la nouă ani talentul, Nechita a fost prezentată colecționarilor la nivel global în anii ’90. Doi ani mai târziu, Alexandra a fost selectată la cea de-a 39-a aniversare de la Grammy Awards și devine cea mai tânără artistă care semnează edituri Internaționale de Artă. În 2008, Nechita a absolvit UCLA, cu o diplomă în domeniul artelor plastice.
Irina Van Patten: Cine este Alexandra Nechita?
Alexandra Nechita: E o poveste destul de veche, scrisă. Eu sunt născută în România, am venit în America la un an și jumătate- doi ani și de atunci locuiesc în Los Angeles. Ca oricărui copil, mi-au plăcut foarte mult culorile și idea asta de a desena. Nu aveam un concept definit ce înseamnă să pictezi. Mâzgăleam așa ca orice copil. Într-un fel, am avut o obsesie și o pasiune de la o vârstă mică. Ore în șir desenam fără vreo întrerupere, fără să vreau să mă joc cu păpușile.
Cu toate astea, părinții mei nu m-au băgat în seamă foarte serios. Gândeau că e un hobby, așa de copii. Era un mod de a mă ține ocupată și cuminte, pentru că părinții mei munceau zi-de-zi, iar bunica s-a mutat la noi pe când aveam patru ani. M-au susținut din perspectiva asta, nu că ”Vezi, Doamne, ce talent are!”
Alți oameni în vizită au remarcat că într-adevăr aici era vorba de un copil care era înnebunit doar să deseneze. Poate că are și un pic de talent, poate are o înțelegere foarte sofisticată a culorilor. Asta s-a întâmplat când aveam opt ani, când mă retrageam foarte mult la școală. Nu interacționam prea mult cu copiii. La școală, copiii alergau afară să se joace, iar ea vroiam să stau înăuntru și să desenez.
Dacă era o zi când fiecare copil putea să-și aleagă activitatea lui preferată, eu întotdeauna vroiam să desenez, să colorez. Atunci, profesoara din clasa treia a vorbit cu părinții mei. Ei au invitat-o la noi acasă, unde, la acea vreme, aveam deja adunate aproape 100 de pânze colorate.
Au venit cu ideea să le expună la librăria locală, care susținea foarte mult tineretul și artiștii locali. Am avut și niște expoziții, ca să le numim așa, de book shop. Am avut parte de o serie de evenimente norocoase la un timp potrivit. Părinții mei m-au susținut pentru că asta mă interesa cel mai mult. Multor cunoscuți le-a plăcut mult munca pe care o făceam și sinceritatea cu care lucram. Era un tip de frumusețe a copilăriei și o formă onestă de expresie. Și cu toate astea, la 10 ani, am semnat primul contract de publicare.
I.V: Copilul pictor din tine crezi că ar fi avut aceleași posibilități în România?
A.N: Nu cred că România, la acel timp, avea posibilitățile care existau în State. Posibil că acum e o altă generație. Rețelele social media oferă oportunități complet diferite, pe care tu le poți controla. Pe vremuri, prioritățile sociale, timpul și istoria României erau diferite și nu cred că aș fi beneficiat de aceeași apreciere pe care am avut-o în Statele Unite, ori că ar fi fost același entuziasm pentru o poveste de acest gen. Faptul că mă aflam în State a fost un mare avantaj pentru mine.
I.V: Vorbești o română perfectă. Cum ai reușit să-ți păstrezi limba?
A.N: Educația bunicii a contat mult, în casă se vorbea doar româna. Ce e interesant e că fratele meu a fost născut în SUA și prima lui limbă este româna. Fetița mea tot aici e născută. Eu și soțul vorbim doar în engleză, dar ea vorbește cu mine doar română, iar cu tatăl ei vorbește doar în rusă. Este pur și simplu o alegere. Sunt înfuriată uneori când aud că lumea se află în SUA doar de șase luni și nu mai vorbește românește.
Mi se pare un păcat și o prostie foarte mare când poți oferi unui copil șansa de a avea acces la mai multe limbi, dar nu i-o oferi. Asta a fost întotdeauna o prioritate în familia noastră, să cunoască limba, cultura, tradițiile, sărbătorile, până și bucatele. În familia mea sunt amestecate patru culturi, și avem un amestec de religii, fiindcă soțul meu este evreu și eu sunt ortodoxă. Trebuie să vă dați seama, că organizăm toate sărbătorile împreună.
I.V: Simți că ai influența culturii române în pictură?
A.N: Nu pot să zic asta cu siguranță. Există momente când apar niște influențe tradiționale din elemente de folclor, dar n-aș spune că mă tentează foarte mult ideea de a picta o serie cu influențe și elemente românești. N-am luat o asemenea hotărâre. Inspirația pentru lucrările mele este extrem de personală și aparține unei anumite perioade din viața mea. Deci, probabil, trebuie să aștept timpul ca să fie o tranziție foarte autentică. Dacă mă trezesc astăzi și pictez un tablou inspirat de România, mi se pare forțat. Lucrurile care nu curg de la sine se simt.
I.V: Te simți o pictoriță imigrantă sau o pictoriță americană?
A.N: Absolut imigrantă. Pentru mine nu e o simplă întâmplare că m-am născut în România. Am petrecut un an și jumate în țară și nu pot să spun că Doamne ce româncă mai sunt. Întotdeauna am avut așa un soft spot, o dragoste pentru țara mea natală. Mai ales după ce am născut-o pe fetița mea, mi s-a întipărit și mai adânc nevoia asta de a menține conexiunea cu România. Am fost acum doi ani la București să prezint un proiect. Sunt niște lucruri pe care le doream foarte mult să le pot perpetua, ca fata mea să nu uite niciodată de unde-i vin originile. Toate aceste elemente construiesc povestea mea, ca om și ca artistă.
Detalii urmăriți în ediția 11 „HORA in America” sau vă puteți abona online.