Mihaela Gheorghe s-a mutat acum doi ani în Portland, Oregon, după ce, împreună cu familia ei au locuit mai bine de 15 ani în Italia. Este profesoară de limba română , franceză , italiană și engleză. Pasiunea ei rămâne scrisul, așa că a reușit să publice trei cărți: ÎN UMBRA RUINELOR, REGĂSIREA EVEI, CĂLĂTORIE ÎN TREI.
În ultimii 20 de ani și-a dedicat viața femeilor care au suferit abuzuri în familie, iar talentul ei pentru coaching le-a ajutat enorm. Acum Mihaela este preocupată de integrarea copiilor săi în SUA și păstrarea limbii și culturii române. Are doi copii, unul de 12 și celalalt de 17 ani, care merg la o școală publică din Portland.
“O ascultam pe fiica mea de 12 ani, care era prezentatoarea unui spectacol, încercând să pronunțe cuvintele, într-o românească stâlcită, cu accent străin. Strădaniile supraomenești ale profesoarei de la curs s-au lovit de un zid de indiferență, atât din partea elevilor, cât și din partea părinților. Nu știu dacă “indiferență“ e cuvântul potrivit, știu însă că acești copii nu au reușit să acumuleze în 2 ore pe săptămână bagajul necesar de cunoștințe.
Purtând costume tradiționale românești, cântând cântece populare și învârtind hora sau alunelul, acești copii, născuți și crescuți pe meleaguri străine, învățau pentru prima dată ce însemnă limba, cultura și tradiția românească. Dacă noi, părinții, ne-am simțit sufletul înduioșat la auzul povestirii ”La cireșe,” dacă am fredonat “Pupăza din tei” și ne-am delectat privirile cu frumoasele costume populare, pentru ei, copiii noștri, toate acestea alcătuiau un univers nou, aproape străin. Deși arătau minunat în acele costume țărănești, cu obrajii roșii și pasul săltat în ritmul horei, se vedea clar că ei nu aparțineau acelei lumi.
Îmi amintesc de serbările de pe vremea mea, cum memoram cu toții poeziile și rolurile pe care le aveam, ce emoții trăiam! Ei, micuții, încercau să silabisească de pe foi textul scenetei care ar fi trebuit să fie una comică….dar nu prea au râs. Cuvintele acelea pronunțate greșit și fără accent demonstrau atât de dureros cât de mult se înstrăinaseră copiii noștri de propria lor limbă.
Acum doi ani am decis să citesc în fiecare seară, împreună cu fetele mele, câte o poezie sau o poveste din folclorul autohton. Să insufli copiilor dragostea față de limba și cultura țării mi se păruse un lucru ușor….mie, cel puțin…aveam un as în mânecă, dar, uite, că nu era chiar așa…
Fetele mele, asemenea multor copii din diasporă, nu pricepeau în ruptul capului, de ce Nică a lui Ștefan Apetrei se ducea la scăldat la râu, fura cireșe sau încerca să vândă pupăza în loc să-și umple timpul cu lucruri mai interesante precum navigarea pe internet și mersul la mall. Cât de departe era de ele copilăria, în adevăratul sens al cuvântului… cu inocența și farmecul ei!
Îmi amintesc că am râs când o prietenă mi-a povestit de mirarea copilului ei când a văzut pentru prima oară pe cineva mulgând vaca…bietul de el, crezuse mereu că laptele se ia de la magazin, unde vânzătoarea îl punea frumos în sticle…Acum, nu mi se mai pare amuzant…mi se pare tristă și demnă de compătimit copilăria fiilor noștri, crescuți departe de țară, bunici, tradiții, limbă strămoșească…
Ce va fi cu această generație de Anthony, John, Jeniffer, Ruth si alte nume care nu se mai potrivesc cu Amarghioalei, Avădanei, Pricop, Ifrim? Cum se vor putea reintegra ei în cultura românească după atâția ani de peregrinare pe alte meleaguri ? Cel mai probabil va fi că acest lucru nu se va întâmpla. Se vor simți la fel de străini și dezrădăcinați în propria țară … Străini de două ori…
Rămâne de văzut…Până atunci, să zic și eu cum zicea fiica mea, ieri la spectacol: “Oameni buni, iubiți-vă mult țara!”
Mihaela Gheorghe