Rodica Balan alături de Francisco
Atunci când ai poftă de viaţă şi de a crea ceva valoros, înţelegi că ai alături persoana potrivită și care te inspiră. Rodica Balan, mămică care crește patru copii în New York și care a ajuns una dintre cele mai populare agente imobiliare pentru vâznările de milioane de case la doar 40 de ani în Manhattan, se căsătorește cu alesul inimii. Pandemia nu a oprit-o să accepte să fie fericită și împlinită. Crede în iubire adevărată și în succesul care se află la capătul tuturor încercărilor.
Natalia Ghilașcu: Dragă Rodica, felicitări cu deosebita ocazie a căsătoriei tale acum la început de an nou, 2021. Pe timp de pandemie, multe cupluri au amânat ceremoniile, voi însă, ați decis să mergeți înainte, în pofida acestor circumstanțe. Cum v-a reușit acest lucru? 
Rodica Balan: Anul 2020 a fost unul plin de evenimente planificate şi neplanificate. Unele cum ar fi procurarea casei la ţară, care mi-a luat 6 luni, altele precum moartea tatălui meu care s-a întâmplat peste noapte, m-a luat prin surprindere şi nici până în ziua de azi nu o pot accepta. 
Deoarece nu suntem în stare să amânăm un eveniment rău sau o tragedie din calea noastră, pentru că viaţa nu ne întreabă când suntem gata pentru așa ceva, de ce să le amânăm pe cele bune? Ceremonie mare nu va fi, deoarece suntem încă în pandemie, dar pentru mine, fiind crescută şi educată într-o familie cu valori tradiţionale, concubinajul nu e o formă admisibilă de trai. Eu am fete mari, Madison 15 şi Paola 14 ani şi eu sunt exemplu pentru ele. Emoţiile sunt mari, desigur, dar prin câte am trecut noi în acești ani, merităm un final fericit. Deja am obţinut licenţa matrimonială, care e valabilă 60 de zile, şi urmăm să stabilim ziua înregistrării.
N.G: Cum v-ați cunoscut și de ce ai decis că este partenerul tău ideal pentru viață? 
R.B: Ne-am cunoscut acum trei ani, într-o zi geroasă de ianuarie într-o patiserie franceză din Greenwich Village în Manhattan. Eu îmi procuram o cafea la pachet, mă grăbeam de la o întâlnire la alta, și ca de obicei, eram în întârziere. Afară era ger, coadă lungă, patiseria mică. Bărbatul din spatele meu s-a oferit să-mi cumpere o prăjitură. Am refuzat. Mi-a oferit să mă conducă cu maşina unde aveam nevoie, l-am refuzat spunând că sunt fată mare şi mă descurc, locuiesc în acest oraş de 20 de ani. A insistat să mă conducă la staţia de metrou unde urma ca eu să iau trenul, am zis nu, a mers cu mine oricum. Pe la jumătate de drum i-am zis gata, de aici merg singură. 
Prima impresie creată, cred că nu a fost una bună, eram categorică şi respingeam ferm orice încercare de a ne cunoaşte. Cu doi ani mai târziu în aceeaşi zi geroasă de ianuarie, în acea cafenea, m-a cerut în căsătorie. Am decis că e partenerul meu potrivit în urma gesturilor pe care le oferă. Pentru mine un bărbat nu înseamnă un om cu avere, ci un om care simte dacă îmi place ceva sau nu şi care încearcă absolut în fiecare zi să mă bucure cu o floare, o cafea, care vine zburând acasă cu o prăjitură, sau duminica îmi aduce ziarele. Pentru că în timp ce eu spăl vasele, el dă cu aspiratorul, când eu spăl hainele, el face curat în baie. Un partener de viață e partener egal cu toate grijile şi responsabilitățile pe care le ducem. 
N.G: Crezi în povești de dragoste? 
R.B: Da. Şi în poveşti şi în dragoste. Şi de mică am această idee fixă în capul meu că eu pot să fiu o excepţie. De exemplu, dacă voi fi în avion şi se va prăbuşi, eu voi supravieţui, la fel cu o corabie. Aşa şi le-am zis la ai mei, dacă ceva se va întâmpla, să ştiţi că eu voi supravieţui, să nu fiţi trişti, că o să mă vedeţi în câteva zile. Eu cred că viaţa e foarte grea şi complexă şi noi avem nevoie în fiecare zi de bucurii şi fiecare merităm o poveste. Trebuie să te simţi bine şi să vrei să mai trăieşti, să aştepţi ziua de mâine şi să te bucuri când vine partenerul acasă şi singur să zbori spre casă de la serviciu. 
Cred că atunci când ai poftă de viaţă şi de a crea ceva, înţelegi că ai alături persoana potrivită care te inspiră şi la mai mult. Eu ştiu foarte bine cum e să trăiești când nu vrei să trăiești. Când nimic nu te bucură şi nu ai inspirație nici măcar să ieși din casă. Noi toţi avem o energie pe care o împărtășim, aşa că trebuie să avem grijă pe cine avem alături. Se zice că noi suntem suma celor șapte oameni cu care interacționăm cel mai des. 
N.G: Ce valorezi cel mai mult în relația de cuplu și ce fundamente sunt importante să fie construite de la bun început? 
R.B: Să te înţelegi la mal. 🙂 Din start am spus că nu îmi place să fac curăţenie, să spăl vasele şi hainele, să gătesc, dar o fac, şi o fac foarte bine în fiecare zi. Cu prima ocazie, să ne luăm un  ajutor în casă. Eu muncesc mult şi pentru mine e normal să lucrez 7 zile pe săptămână, eu sunt permanent la telefon cu sunete şi texte de la clienţii mei la orice oră.
Am patru copii şi ei nu sunt deloc uşor de suportat şi că o să ne ţină încordaţi o perioadă până când vor accepta relaţia noastră. Aşa a şi fost, aproape un an copiii ne făceau mofturi zilnice. Acum toţi s-au liniştit şi trăim în armonie. La rândul său, Francisco mi-a spus că acasă trebuie să fiu femeie, nu şefă, nu broker, nu expert în negocieri, nu lama care taie şi cizelează, doar femeie. Părul jos, haine comode, să miroase frumos a mâncare în casă. Să las şefia după uşă şi să fiu calmă, dulce şi liniştită – practic mi-a cerut imposibilul. Eu pot vorbi despre munca mea la nesfârșit.
foto: colecție personală
N.G: Ești foarte solicitată ca agent imobiliar pe piața din New York și să mai fii și mamă a patru copii. Cum reușiți să păstrați sentimentul de armonie în familie? 
R.B: Împreună avem 5 copii. Copiii noştri au access la ambii părinţi şi cu foştii soţi împărţim responsabilităţile de creştere şi educare a copiilor. În cazul meu, o săptămână, copiii sunt la mine, şi o săptămână cu tatăl lor. În săptămâna când nu avem copiii dedicăm tot timpul călătoriilor, relaţiei, sentimentelor, muncii, pentru că acum lucrăm împreună. Când avem copiii la noi, eu devin mamă practic 70%, şi restul 30% încerc să muncesc, acum în pandemie, când şcolile nu funcţionează e necesar să stau acasă cu copiii.
Cu Francisco, de când lucrăm împreună, este un alt moment foarte complicat, pentru că e greu să păstrezi armonia când lucrezi la ceva stresant împreună. Eu mă supăr foarte uşor la serviciu. Încă nu am reuşit să separ munca  de relaţia personală, se mai întâmplă să ridicăm vocea unul la altul la muncă, şi apoi seara acasă eu nu vorbesc. Tipic femeilor. Apoi îmi aduce aminte de înțelegerea de la mal pe care am avut-o şi că ”acasă” e sfânt, liniște şi calm, şi copiii şi noi suntem o familie mare şi suntem diferiți şi trebuie să avem grijă unul de altul. Apoi îmi face un ceai şi pe mine mă lasă supărarea. 
N.G: Crezi că femeile după 40 de ani devin mai înțelepte la a doua etapă din viață sau tot mai așteaptă acel cal alb pe care să urce cu puțină doză de naivitate? 
„Dacă un bărbat nu poate să facă o femeie fericită el trebuie să ofere locul altui bărbat care o va face”.
R.B: În cazul meu a fost un jeep wrangler sur. Când am văzut pentru prima dată maşina în care urma să mă urc în ea, m-am speriat puţin de aspectul brutal, militar, caroserie ridicată şi roţi masive. Eu nu pot să zic că am devenit mai înţeleaptă, eu nu pot tace şi ceda ușor; la fel ca şi la 20 de ani, pot să dau cu telefoanele în pereţi sau să sparg vesela. Reproşuri de genul „femeie trecută de 40 de ani și cu 4 copii, cine se va mai uita la tine” am auzit şi nu o dată.
Cineva poate se axează pe vârsta  mea, altcineva pe faptul că am 4 copii, unii poate pe alt indiciu care vorbeşte despre temerile lor lăuntrice, frustrările şi unghiul îngust de vedere şi inabilitatea de a creşte. Cine mă cunoaște, știe că eu am multă mândrie şi încredere în mine și nu mă  las influențată de vorba lumii şi părerile frustrante ale unora. 
Orice femeie merită atenţie şi afecţiune. Când îmi pare că nu o am, o cer. Eu nu voi sta niciodată mult timp cu o persoană care nu mă apreciază. Dacă un bărbat nu poate să facă o femeie fericită el trebuie să ofere locul altui bărbat care o va face. Eu nu am nevoie de un bărbat care să achite creditele, facturile şi cheltuielile zilnice – asta o fac foarte uşor de una singură.
N.G: Ai o practică destul de bogată pentru stilul de viață american, unde ai început de la zero acum cca 15?
R.B: Am început ca toți imigranții, foarte modest, chiar sărac. Nu aveam bani de transport public și mergeam pe jos. Nu aveam bani de mâncare și am procurat un sac de orez și am stat pe orez vreo 2 luni. În fiecare dimineață în drum spre serviciu, mă opream la magazinul de ciocolată Lindt pentru că acolo la intrare se servește o ciocolată gratis. Deci, o cafea de acasă la pachet, o ciocolată gratis din stradă, și iată micul dejun. La prânz și cină serveam orez. Sunt diferite perioade în viață. Am trecut de câteva ori prin urcușuri și coborâșuri. Desigur nu fiecare ar recunoaște cât de greu este să fii la greu. Se începe de la economii mari, sacrificii, de la a lucra în mai multe locuri și a pune bani deoparte pentru prima achiziție. Cum am mai spus-o, prima achiziție e cea mai grea, apoi deja totul se simplifică.
N.G: Care au fost cele mai dificile obstacole pe care le-ai depasit în America?
R.B: Obținerea cetăţeniei mi-a luat 20 de ani. Până atunci am avut parte de toate vizele posibile. E o diferența enormă ce poţi face cu acte în regulă. Întotdeauna am fost legală, dar eram cu vize care expirau într-un an, în 3 ani, apoi reînnoiri, dosare fără capăt. Când am putut lucra, nu am putut călători, pentru că programul era foarte exigent la bancă – am lucrat şi născut copii şi am mers la școală. Când am căpătat mai multă libertate, am călătorit mult cu copiii mei şi părinții în Europa. Am procurat şi vândut proprietăți  imobiliare, am avut chiriași, și când femeia care făcea curat în apartamentele închiriate a plecat, am făcut curat eu. Pentru mine nu există problemă care nu poate fi rezolvată. Mișcarea este viață. 
N.G: Care sunt  cele mai valoroase realizări pe care le-ai atins și cărui fapt s-au datorat acestea? 
foto: colecție persoanlă
R.B: Studiile numeroase pe care le-am făcut în Moldova şi SUA şi acest fapt îl datorez părinţilor mei. În Moldova fiind adolescentă, am mers la cursuri de engleză, germană, italiană. Părinții mei au achitat cu bucurie toate cursurile. Apoi a urmat Facultatea de Stat. În America am luat-o de la capăt, am făcut Facultatea, apoi Școala de Business, și apoi tot felul de cursuri şi perfecţionări. Mie îmi place mult să învăţ şi eu sunt veşnică studentă.  Am mai făcut o perioadă şi școala de medicină netradițională, masaj şi ierburi holistice, folosirea cupelor de sticlă pe spate etc. Dar nu m-am ținut mult 🙂 pentru că urma să fie pe o durată de vreo 10 ani şi la nivel de hobby, mi-am zis că îmi ia prea mult timp şi bani.
N.G: Ce lecții importante ți-au fost oferite până acum și pe care le accepți pe deplin ca fiind încorporate într-o nouă ființă? 
R.B: Lecții sunt multe. Important este să ai o bază bună: eu am primit-o cu cei șapte ani de acasă. Părinții mei au lucrat tot timpul. Cinstit. Mândri, curați și săraci pentru că în Moldova nu cred că lucrând cu un salariu de la stat faci o avere. Dar e important să lucrezi tot timpul. Mama mea e plină de sfaturi și lecții de viață. Motto-ul ei – “să ai profesie și să nu depinzi de nimeni”. 🙂 Asta și încerc să fac tot timpul, să nu depind de nimeni. O altă lecție pe care am înțeles-o în SUA este că, cu cât mai greu îți este, cu atât mai bine; mergi la deal, și la deal e greu. Creezi ceva. There are no traffic jams along the extra mile. Cu cât este mai greu de obținut ceva, cu atât mai puțini oameni o fac, respectiv, succesul e la capătul tuturor încercărilor.

Abonează-te la revista HORA in America, sau comandă ediția nr. 20 aici. 

Comentează