Victor Canache, regizorul filmului „Capra cu trei iezi”

Cele douăzeci de minute pe marginea scaunului ne lasă cu ochii deschiși într-o lume de capre și lupi, în care Pieta și dreptatea, mântuirea dintr-un univers inuman și victoria omului împotriva lui, sunt imposibil de reconciliat. Victor Canache, regizorul filmului “Capra cu Trei Iezi” spune că a avut onoarea de a duce viața actorului care se străduie să reuşească la Hollywood. 

Draga Victor Canache, ai fost inspirat de lumea filmului încă din copilărie, ca mai apoi visul să te aducă în lumea Hollywood, Los Angeles, unde locuiești de ceva timp. Ce experiențe ți-a adus până acum pasiunea pentru actorie și regie în SUA?

Victor Canache: E greu de descris ce simţi când ajungi să te plimbi pe străzile pe care le recunoști din filmele care te-au crescut sau mai ales atunci când primeşti un e-mail în care citești că următorul proiect se filmează la Paramount Pictures sau Warner Brothers unde dai nas în nas cu oameni ca George Clooney, Josh Brolin sau Robin Williams, care de multe ori a ținut loc și de mama şi de tată pe vremea când visam să plec din Târgovişte. 

Publicitate comercială

Când am văzut prima dată cu ochii mei turnul de apă inscripţionat WB am simțit mirosul sandwich-urilor lui tata de care nici nu știam că uitasem, iar când am trecut prin porțile Jurassic Park de la Universal Studios, m-am întors o secundă în ’93 când viața era joacă. 

Până să luăm pauză de la Hollywood în 2017, când ne-am întors acasă pentru proiectul nostru “Capra cu Trei Iezi”, am mers la 178 de audiţii. Singurul lucru care se repeta erau adresele la care dădeam audiţiile, în rest, cunoaștem mereu oameni noi și lucram la proiecte total diferite cu echipe diferite. Am avut onoarea de a duce viața actorului care se străduie să reuşească la Hollywood. Un cliché după care mulți tânjesc și pe care îmi doream să-l simt pe pielea mea aproape mai mult decât însăşi reușita. Audiţiile luate mi-au arătat mereu o altă latură a Hollywoodului și a industriei pe care nu aveam cum să le descopăr, altfel și mi-au oferit ceva de care duceam foarte tare lipsa când am ajuns în Los Angeles: perspectiva!

N.G: Care sunt cele mai importante proiecte de film și de suflet la care ai lucrat până acum și cu care te mândrești?

V.C: Am un oarecare atașament special faţă de primele trei proiecte pe care întâmplător le-am luat consecutiv. Cu toate că nu erau decât niște scurtmetraje micuțe, cumva mi-au lăsat o amintire foarte dragă. 

De mândrit nu știu exact dacă mă mândresc cu ceva. Lucrurile pe care le admir sunt, din punctul meu de vedere, colosale și cred că dacă aș ajunge vreodată să fac parte dintr-un astfel de proiect, aş fi prea amorţit şi amețit să mai simt ceva. Retrospectiv, mă simt împlinit că am avut ocazia să stau pe același platou de filmare cu George Clooney în Hail Caesar, că am fost rolul principal din câteva reclame naționale care au măturat America și că am lucrat cu studiourile care mi-au făurit din copilărie visele și ambițiile. Dar dragi îmi sunt toate proiectele din care am făcut parte! Nu încape vorbă însă că toate pălesc în fața Caprei cu trei iezi care este practic parte din mine!

Proiecția filmului „Capra cu trei iezi” la TIFF

N.G: „Capra cu trei iezi” este un scurt-metraj, adaptat poveștii lui Ion Creangă. Cum s-a născut ideea acestui film și ce mesaj doriți să transmiteți publicului?

V.C: Ideea s-a născut involuntar, ascultând-o pe bunica mea citind-o. Fiind crescut în paralel de filme, probabil era inevitabil să văd povestea în timp ce îmi era citită. A fost nevoie de timp, de Luana (soția) care să mă încurajeze, un dram de disperare și de perspectiva ca să mă urnesc în 2016 când ne-am hotărât să încercăm să-l facem. Așa că m-am decis să păstrez frica și doar să înlocuiesc animalele cu oameni. Și ce oameni! 

Publicului aş vrea să-i amintesc de aceeași frică, dacă nu chiar groaza, pe care sunt convins că majoritatea au simţit-o când erau mici și ascultau această poveste. Celor care, ca și mine, își doresc să facă parte din lumea asta a filmului, dar sunt descurajați de lipsa banilor și de lipsa anturajului, aş vrea să le dau speranţă că se poate și așa, de la zero.

N.G: Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâlnit în producerea filmelor și cine te inspiră cel mai mult să continui această chemare?

V.C: Fiecare proiect vine cu setul lui de provocări! Unele sunt financiare, altele te pun faţă în faţă cu blocaje personale, uneori proiectele se suprapun alteori te copleșește dimensiunea unui proiect, iar apoi sunt proiecte precum “Capra cu trei iezi” care le îndeplinește pe toate cele enumerate mai sus! Un astfel de proiect te face să trăieşti ani de zile cu veșnica îndoială că ai fi în stare să-l duci la capăt, dar cu toate astea, lupți şi scoţi banii din piatră seacă, platoul de filmare îl construiești cumva fără să te atingi de buget, nu știi cum, dar continui să bați cuie şi nu pui întrebări, când ajungi să lucrezi şi să dai indicații regizorale unor oameni din umbră, cărora încapi şi tu şi alţi 50 ca tine, viața parcă se întoarce pe dos de câteva ori, nici tu nu mai știi sigur cine ești! E o nebunie!

Luana, soția mea, mă încurajează zilnic să continui să îmi trăiesc viaţa pe caruselul ăsta, prin felul în care luptă cot la cot cu mine și prin felul în care a îmbrățișat industria şi a făcut-o parte din viața ei, aducând între noi, odată cu asta, o armonie molipsitoare. Însă inspirația vine dintr-un loc care transcende timpul. Vine de la copilul de pe covorul din faţa televizorului.

N.G: Scurt metrajul a avut premiera la cea de-a 18-a ediție a Festivalului internațional de film Transilvania. Care au fost reacțiile publicului din România?

V.C: Scurtmetrajul a fost foarte bine primit. Majoritatea voiau să știe dacă voi mai face astfel de filme încurajându-mă că ei vor plăti bilet la cinema să le vadă. Scurtmetrajul nostru a fost proiectat în trei zile diferite alături de alte 4 scurtmetraje. În una din seri, când îmi căutăm un loc în sală, am auzit pe cineva vorbind cu grupul lui de prieteni zicând: „nu știu frate, eu am venit aici pentru Capra cu trei iezi”. Parcă pentru un moment am făcut câțiva pași fără să ating pământul. 

După proiecții, oamenii veneau la noi şi ne vorbeau cu entuziasm despre film arătându-ne cum încă mai au pielea de găină pe mâini. Alții ne-au abordat spunându-ne că suntem datori românilor cu lungmetrajul. Nu știu dacă îţi poți dori reacții mai bune de atât. 🙂

N.G: Ați demarat în SUA o campanie de colectare de fonduri care să vă ajute la realizarea acestui film. Aici ați avut ocazia să vă întâlniți cu comunitatea americană din diverse orașe. Cât de receptivă este diaspora la ideile promovate de către echipa Dvs de filmare.

V.C: Povestea acestui proiect a plecat din Los Angeles. Pentru realizarea scurt metrajului am lansat o campanie pe Kickstarter care, în ciuda scepticismului meu, s-a încheiat cu bine, aducându-ne chiar mai mult cu $100 decât suma pe care o cerusem.  Români de pretutindeni ne-au sărit în ajutor și nu numai, au fost și câțiva americani care au contribuit campaniei. 

Acum când scurtmetrajul e gata și cutreierăm America cu el din oraș în oraș în căutare de investitori pentru realizarea lungmetrajului, realizăm cât de puternică este conexiunea diasporei cu România. Majoritatea sunt încă foarte legați de țară și de cultura noastră și sunt încântați să ne ajute să ducem turneul la bun sfârșit!

În Chicago, Alina Cumpan şi asociația Authentic Society for Language and Romanian Culture a făcut şi face tot ce-i stă în putere să vadă acest film realizat; în Boston ne-a sărit în ajutor Liliana Onita Lenco şi Asociația Românilor din New England, la New York ICR ne-au ajutat să găsim o sală, iar Andra Roxana Stanciu a făcut un efort extraordinar cu promovarea evenimentului nostru.

La Philadelphia, Cristina Petrescu a luat proiectul sub aripa să aşteptându-ne cu totul pregătit, în Ohio John şi Adriana Bikis ne vor găzdui evenimentul la Royal Docks Brewing Co., la Washington DC Bogdan Banu, prin Romanians of DC, ne-au asigurat o vizionare şi în capitala Americii. 

În Atlanta ne găzduiesc Paul Bară şi părintele George Acsente, în Denver Maria-Cristina Iordan şi Romanians of Colorado iar în Seattle Otilia Baraboi prin American Romanian Cultural Society.  Suntem în discuţii şi cu Los Angeles, San Francisco, Sacramento şi Hawaii. Ca să ajungem la toți oamenii ăștia, alte câteva zeci de oameni au fost intermediari. Diaspora a fost mult mai mult decât receptivă şi cu ocazia asta am descoperit şi foarte mulți americani foarte pasionați de cultura română!

N.G: Cum ați reușit să adunați cei mai talentați actori în acest film și ce urmează mai departe?

V.C: Totul a început cu doamna Maia Morgenstern care, acceptand rolul, ne-a dat credibilitatea de care aveam nevoie pentru a demara acest proiect! Dânsa mi-a fost profesoară de actorie în facultate și astfel mi-am permis să lansez întrebarea. Pe domnul Marius Bodochi l-am sunat împins de disperare când tocmai ce ne pierdusem actorul principal din cauza unor modificări în programul de filmare. Iar pe copii i-am cules din sat. Veneau mereu la noi când construiam platoul de filmare. Aveau o atitudine atipică vârstei lor, cum au în general copiii crescuți la țară, și m-am hotărât să-i testez cu o audiție. Restul e istorie. Mai departe urmează realizarea lungmetrajului. Vom lucra în continuare cu doamna Maia și domnul Bodochi dar copiii, acum „bărbați” deja, vor trebui înlocuiți.

N.G: Ce valoare sau contur le oferi femeilor în filmele tale și de ce ai ales această ipostază/rol?

V.C: Eu am ales povestea, rolul Caprei a venit la pachet. Întâmplător am avut de dezvoltat un personaj feminin puternic, specific literaturii române, un fel de Vitoria Lipan a lui Sadoveanu, o femeie puternică și aspră, nevoită să-și facă singură dreptate.   Personajul a avut de la bun început un atu, și anume chipul iconic al Maiei Morgenstern, cimentat în imaginație de filmul Patimile lui Hristos al lui Mel Gibson. Din punctul meu de vedere, această simbioză între personajul lui Creangă și actrița României era de-a dreptul necesară cinematografiei noastre!

N.G: Ce ar putea învăța de la tine tinerii cineaști care aleg călătoria în lumea filmului?

V.C: Eu sunt încă acel tânăr cineast la început de drum. Încă învăț și bâjbâi prin negura business-ului, care nu știam că vine la pachet cu arta. Când voi zări limanul, am să întorc capul și-am să strig să dau de veste! Momentan sper ca prin încăpățânarea/perseverența mea să dau un soi de exemplu, iar mai târziu, când se vor așeza lucrurile, poate voi reuși să articulez o formulă sistematizată

N.G: Care au fost urcușurile și coborâșurile tale in Hollywood și cât de unită este breasla de actori români din America?

Victor Canache, regizor

V.C: Despre urcușuri şi coborâşuri aş putea scrie o carte! Când merge, merge excelent, iar când nu merge, parcă toate se dărâmă. Aşa-i viaţa pentru majoritatea artiștilor din Hollywood. Personal, în Los Angeles nu sunt şi nu am fost niciodată foarte conectat cu românii, exceptând pe Ingrid Bisu (acum Ingrid Wan) cu care am fost coleg de facultate.  Actorii se pot sfătui şi pot repeta împreună. Se pot recomanda unul pe altul agenților dar la sfârşitul zilei, toți mergem la aceleași audiţii şi depindem de aceiași oameni. Întâmplător, am apărut într-o reclamă cu Tudor Petrut. Am filmat în zile diferite şi de întâlnit nu ne-am întâlnit niciodată personal, dar suntem conectaţi pe Facebook şi vorbim din când în când.

N.G: Care este modelul de actor sau regizor la care aspiri?

V.C: Nu am un model la care aspir. Cu toate că-i divinizez pe mulți, vreau să aflu cine sunt eu ca artist și îmi place procesul. Nu vreau să fiu Spilberg, Zeffirelli, M. Night Shyamalan, Robin Williams sau Jim Carrey! Ei și-au avut rostul și în continuare nutresc dragostea mea față de film, dar nu vreau să mă amăgesc și, în același timp, să-mi pun singur piedici aspirând la idealuri create în fața televizorului în loc să-mi dau o șansă să descopăr cine sunt eu ca om și ca artist.

Descarcă ediția Nr. 15 online aici sau abonează-te să o primești acasă în orice oraș din SUA! www.HORAinAmerica.com/Abonamente 

Comentează