Catalina Florina Florescu, Festivalul JCTC New Play și Olga Levina, director artistic al Teatrului din Jersey City; foto: NJ.com

Cătălina Florina Florescu de 21 de ani iubește, gândește și plânge în limba română, departe de casă. După moartea mamei sale, din cauza cancerului de sân, și-a regăsit puterea prin teatru, muzică și filozofie. Acum predă cursuri de teatru, cinema și scriere dramatică la Universitatea Pace din New York. Este autoare de cărți și piese de teatru și continuă să o fascineze legătura dintre artă și medicină. 

Delia Pavel: Cătălina, care este povestea plecării tale din România? 

Cătălina Florina Florescu: Am plecat din țară pentru că m-am îndrăgostit, am luat licența în Litere, m-am căsătorit: exact în această ordine. Fac parte din generația care nu trebuia să caute mijloace ilegale de a pleca din țară sau să ceară azil politic. Atunci când am plecat, nu am știut ce să împachetez. Mai plecasem în tabere, în excursii dincolo de granița țării, dar niciodată atât de departe și pentru atât de mult timp. 

Publicitate comercială

Tatăl meu mi-a dat 50 de dolari așa, poate „am nevoie”. I-am luat și, ajunsă în State, într-o zi i-am găsit împachetați prin nu știu ce buzunar și m-am gândit la gestul simplu, dar emoționant al tatălui meu. Am zburat cu TAROM-ul până la New York. După care am luat un tren către Chicago și de acolo, târziu în noapte, am ajuns în West Lafayette, Indiana. 

Când m-am dat jos, am simțit că ceva cade brusc de pe mine. Nimeni nu mai vorbea limba română în jurul meu. Împinsă în lumea în care totul era în engleză, tot nu realizam cât de departe eram de casă, cum traversasem oceanul Atlantic pentru prima dată. Asta s-a întâmplat într-o vară în 1998. Aveam 23 de ani. De atunci sunt între zboruri și nu ating pământul pentru că mi-e teamă că atunci când o voi face, călătoria se va încheia și nu vreau asta. 

D.P: Cum au fost primii ani in America? Cum este acum?

C.F.F: Vreau să cred că pot face cumva ca timpul să între în mine, ca într-o valiză pe care n-o închid, tot împachetez, și de acolo să mă uit la ce am făcut de când am luat hotărârea să plec. În primii ani în State nu aveam telefoane mobile, social media, iar acasă accesul la Internet se făcea în săli de jocuri/internet cafés. Purtam multă corespondență cu Mimi și cu sora mea, Mari, iar câteodată îmi scria și tata. Lui nu-i plăcea deloc vorba multă, dar scrisorile de la el erau cele mai emoționante. 

Când pleci, nu îți dai seama că îi lași în urmă pe ai tăi, nu o faci calculat ca să-i rănești, dar se întâmplă. Prin stilul epistolar eram nu doar înapoi în limba română, dar și în timp, când descopeream pentru prima oară beneficiile destăinuirilor prin scris, așa cum o făcusem cu bunul meu prieten de liceu, Liviu. 

Viața mea în SUA are două lumi clare, cea de doctorat în Indiana, și cea de după, pe Coasta de Est. La Purdue am predat Latina și Mitologia. Simțeam cum vorbesc un altfel de română unor studenți care se înscriseseră la curs pentru că auziseră că la latină, comparativ cu alte limbi străine, nu se va face dialog („conversations”). S-au înșelat! Am vorbit mult cu ei în desinențe, în conjugări, am pronunțat cât mai distinct latina, gândindu-mă la limba mea maternă, la cum se citește, așa se scrie. Eram acasă, deși predam latina americanilor. Găsisem o soluție. Nu e întotdeauna atât de ușor. 

D.P: Cum te-a ajutat teatrul după plecarea mamei tale? A fost o formă de terapie?

C.F.F: Când mama a murit, nu am știut ce să fac. M-a ajutat teatrul radiofonic, cel de la televiziune, live pe scenă și cel din cărți. Am citit mult atunci (și nu doar teatru). Ajunsă în SUA, am luat cursuri de teatru american cu profesorul Thomas Adler, cu care am început o frumoasă prietenie. Când nu erau cursurile pe care le doream, mi le cream ca „independent studies”. Am făcut asta cu profesorul Adler cât și cu ceilalți trei care urmau să fie în comisia mea de doctorat, fiecare cu specializări diferite: artă vizuală (Elizabeth Mix), semiotică (Floyd Merell) și medicină antică (Keith Dickson). 

Transnational Narratives in Englishes of Exile; photo: amazon.com

Când am scris teza de doctorat, studiind cazuri de oameni sau personaje care treceau de la ființe cu statut social la izolare datorită unor diagnosticuri grele, precum sida și cancer, m-am întors la mama pe care am pierdut-o în 1992. Lucrând, citind, scriind interdisciplinar nu mai vorbeam în engleză, nu mai visam în română, eram într-o (altă) călătorie în care nu există doar o singură limbă, ci oameni cu aspirații, dureri, căderi și împliniri. 

D.P: Ai simțit vreodată impulsul să te întorci în România?

C.F.F: Când am terminat doctoratul în medicina umanistă și teatru comparativ, aveam în brațe o diplomă, dar și un băiat de 2 ani, căruia i-am dat numele pe care mi-l dorisem dintotdeauna, Mircea. Atunci am vrut să mă întorc acasă definitiv. În 2008 am stat cel mai mult în România, dar până la urmă, am luat înapoi calea către țara care urma să mă adopte oficial. Nu mi-a fost ușor, aș fi vrut să mă întorc. 

Dacă povestea plecării mele este simplă, cea a întoarcerii acasă m-a marcat profund. Am fost nevoită să las țara în urmă, nu însă și limba de care mă simt foarte strâns legată, amicii de suflet care sunt în țară și pe care am norocul să-i văd în fiecare vară. Ne numărăm ridurile și firele albe și, când vara se termină, plec lăsând cateva grame din mine rătăcite prin ei. Sunt ca și o haină în care lași ceva prin buzunare și data viitoare, când iar se face frig și te întorci la haina din șifonier, găsești un ruj, o bomboană, un bilet rupt de la teatru, etc. 

În ADN-ul celor plecați mutațiile se recalibrează neprogramat, iar trupul nostru este o scenă în care ne vedem și mici fiind alături de părinți și amici, și pe picior de plecare, cu geamantane în care îndesăm amintiri. De 21 de ani iubesc în limba română, gândesc în limba română, plâng în limba română de departe. Limba mea maternă este o limbă în care negociez cine sunt și cum m-a schimbat în bine exilul. Folosesc cuvântul acesta pentru că mi-a fost mereu dragă povestea lui Ovidiu, poetul exilat în Tomis, care a fost iertat și lăsat să se întoarcă în sfârșit acasă după mult, mult timp. Ovidiu, pe care urma să îl predau americanilor în latină. Metamorfozele lui erau și felul în care zi de zi mă schimbam neprogramat, ad-hoc, fără scenariu. 

În 2008 când n-am avut încotro și m-am întors în SUA, am scris prima mea carte în limba maternă, povestind despre viața mea de aici, dorurile mele de acasă: Inventing me/Exerciții de retrăit, apărută la editura Scrisul Românesc. Româna o vorbeam mai ales cu băiatul meu până să înceapă școala. I-am citit mult în română, am plâns și râs amândoi în limba mea maternă, care pentru el este o limbă de adopție. L-am adus în fiecare vară la bunici. Acum vorbim mai rar (nu doar) în română pentru că e adolescent, preocupat cu ce sunt adolescenții: să crească și să plece de acasă. 

Dorul de ducă este al doilea meu sânge. Am lăsat Dunărea în urmă, am întâlnit râul Wabash în Indiana și aici unde locuiesc râul Hudson. Apa mă urmărește sau mă ține paradoxal în palme, alunec alături de corpul ei și nu mai știu când sunt pe faleză la Tulcea, când sunt studentă la doctorat sau când fac naveta de unde locuiesc, unde muncesc la Pace University. Apa este o constantă în viața mea și, de aceea, din nou am senzația că nu am ajuns…călătoria continuă. 

D.P: Le vorbești studenților tăi sau în cărțile tale despre România?

C.F.F: Când mi-e dor de țară, scriu în limba română; le predau studenților Andrei Codrescu, Matei Vișniec, Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Le povestesc cum limba română a evoluat, neavând alături nicio altă limbă romanică și de aceea este o învingătoare. Cum poți supraviețui când în jurul tău nimeni nu vorbește într-o limbă asemănătoare? Nu sunt patriotă doar de 1 decembrie sau 31 august. 

Le spun studenților și băiatului meu despre cum limba română a fost îmbunătățită cooperând cu altele, maghiara, limbile slavice, turca, etc. Cum o autoare premiată cu premiul Nobel precum Herta Müller a scris în germană, povestind despre regimul comunist din țară. Sau cum un autor precum Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului, s-a născut la Sighetu Marmației.

Cătălina Florina Florescu

Cum România a dat lumii pe Mircea Eliade, unul dintre cei mai importanți cercetători ai religiilor comparate. Sau cum Jacob Moreno, fondatorul școlii de psihodramă, a fost un român stabilit în străinătate. Sau cum Tristan Tzara, cel care a fondat dadaismul, a fost român, la fel ca și un al artist recunoscut internațional, Constantin Brâncuși. Studenții mei știu de Cosmin Bumbuț, Simion Cernica, Mircea Cantor. Studenții mei văd filmele făcute de Cristi Puiu, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, etc. 

Suntem mai mult decât o școală bună de gimnastică de odinioară, un dictator și o obsesie hollywoodiană a lui Dracula.​ Dar nu știm mereu să ne facem auziți și să nu ne mai pese că suntem parte din ceea ce se numește „minor literatures”. Nicio literatură nu e minoră, e doar un fel de a lăsa ca peștele mare și nu mereu cel mai semnificativ să-l înghită pe cel mic. 

D.P: Cum stau lucrurile cu implicarea ta în proiecte editoriale sau teatrale? Cum faci această pendulare permanentă între societăți atat de diferite?

C.F.F: După ce am scris mult academic și am publicat primele cărți, am simțit că e timpul să mă întorc la ce iubesc cel mai mult, teatrul. “Ce rămâne după viață?” a fost citită dramatic la  Muzeul Național al Literaturii Române. “Mia” este studiată de către studenții înscriși la studii de masterat din cadrul Universității București. Cronici despre întregul volum Teatru, publicat la Tracus Arte au apărut în presa românească. Am fost la Harvard, New York University și Viena și am vorbit despre “Mia”, la Berlin despre “Cățelul Sinucigaș” și “Laika”, piesa mea citită atât aici, cât și în Europa.  

Vara aceasta am câștigat locul al doilea la Concursul Național de Comedie. Am făcut parte din echipa proiectului Jocul de-a istoria, proiect care a fost sponsorizat AFCN acum doi ani. Piesele mele în varianta în limba engleză s-au citit la New York și Londra, urmând să fie jucate în aceleași orașe plus, sper, în țară. Alte proiecte legate de piesele mele vechi, dar și viitoare, le voi dezvălui la momentul oportun prin rețelele de socializare. Mă întorc acasă și când public cronici și piese de teatru în portalul LiterNet. 

D.P: Cum simți că se raportează România la tine?

C.F.F: Îmi doresc mai mult de la cei care sunt în țară, de la cei care trebuie să ne promoveze, să nu uite de românii din diasporă. Vorbind din proprie experiență, nu este ușor să te faci auzit în România, deși scrii în limba maternă, vorbești fără să îți cauți cuvintele, totuși sunt piedici. Mi-aș dori să fie edituri care să ne publice și promoveze, mi-ar face plăcere ca Ministerul Educației să ne intervieveze și să vadă cum am putea ajuta, cât din expertiza noastră se poate aplica și în sistemul de educație, să fim citiți la cursuri (pre)universitare, să contribuim la schimbarea mentalităților care sunt încă depășite pentru acest secol. 

Lucrez la trei cărți, una cu un titlu cât se poate de direct, “Eight Female Playwrights and Intersectionality în Contemporary Romanian Theater”. Este un volum în limba engleză din motive de marketing, de popularizare a scriiturii femeilor care au în comun cu mine nu doar sexul, cât și limba maternă.

Munca la teatru mi-a îmbunătățit semnificativ viața. Anul trecut am participat cu o piesă la Laboratorul româno-american de teatru de la New York, inaugurat de directorul ICR SUA, Dorian Branea și Iuliana Stănescu. Teatrul mi-a adus în viață alți români care trăiesc în SUA și Canada precum Mihaela Campion, Cătălin Stelian-Shanks, Cosmin Chivu, Mona Momescu, Otilia Baraboi, Elena Gabor, Crina Bud, ș.a. 

Ani buni am participat la MLA în cadrul sesiunilor organizate pe teme legate de cultura din țară (filme, teatru, artă) cu interferențe sociale și politice alături de Noemi Marin, Maria Sabina Alexandru, Oana Chivoiu, Lenuța Giukin, etc.. Recent am început să organizez un festival de teatru, New Plays Festival la Jersey City Theater Center, unde una dintre piesele selectate anul trecut a fost regizată​ de Ana Mărgineanu. Îmi doresc ca alți dramaturgi, actori și regizori români să participe. 

După ce am terminat de scris academic, concentrându-mă pe trei teme de suflet: corpul îmbolnăvit; maternitatea și inegalitatea; exilul în colecții precum cea de la Library of Congress și universități celebre​, m-am oprit exclusiv la teatru. Acum lucrez la lansarea pieselor mele cu regizori din țară (Ioana Păun), dar și din afară (Handan Ozbilgin; Leo Băcică). 

Ascult Radio Europa FM și, după o zi lungă de muncă, când îmi pun căștile în urechi și aud un cântec în română sau știrile, pentru o secundă uit unde sunt. Poate în asta constă secretul vieții: deprinderile, nu uitarea. Călătoriile, iubirile, și oamenii pe care îi întâlnim. 

În cursa TAROM în 1998 am auzit pentru prima oară cum e desprinderea de mine fără să știu că, precum o bandă Mö​ebius, românitatea din mine va fi amplificată, neîntreruptă, și că adesea mă voi duce la culcare în ritmul inegalabil al Ciulendrei Mariei Tănase sau în simplitatea din “Du-mă acasă, măi tramvai” a lui Gică Petrescu.

Comentează