30 de ani de la lovitura din decembrie ’89, Timișoara

Cu 30 de ani în urmă, Chicago Tribune scria despre activistul Gabriel Nicolescou că a părăsit România din cauza regimului dictatorial comunist. Ajuns în Chicago, la cei 45 de ani, arhitectul român a pus pe roate una dintre cele mai vechi și progresiste reviste, “Democratic Romania”. Inițiativa a ajutat mulți jurnaliști să-și exercite libertatea de exprimare, ceea ce a trezit curiozitatea și simpatia americanilor față de România să devină liberă, scrie HORA in America.

Natalia Ghilașcu: D-le Gabriel Nicolescou, cum v-a primit America în acea vreme și care amintiri le mai păstrați vii despre noul continent unde v-ați continuat activitatea editorială? 

Gabriel Nicolescou: Am plecat din România din cauza regimului comunist oprimant, în care singura speranță era să-ţi părăsești ţara pentru a trăi în libertate. La vârsta de 12 ani am făcut o tentativă eșuată de a pleca pentru a ajunge clandestin în America pe un vapor. Am avut noroc că această tentativă a fost avortată din fașă, altfel aş fi ajuns la şcoala de corecție.

Publicitate comercială

Amintirile mele despre „noul continent” cum îl numiți dumneavoastră, sunt foarte recente; eu am călcat cu dreptul pe acest continent în urmă cu aproape 42 de ani. Totul mi se părea splendid. Țigările costau de zece ori mai puţin decât azi, (eram mare fumător) oamenii erau politicoși şi binevoitori, nu crispați şi aroganți ca în România din acel timp. Nu am avut o activitate editorială în România pe care s-o fi continuat aici. Am continuat doar activitatea mea profesională.

N.G: Ce v-a motivat sa scoateti de sub tipar revista „Democratic România” și cum a fost privită de către românii din SUA, dar și de către cei asupriți de regimul Ceaușescu? 

G.N: Am simţit nevoia să lansez un strigăt ca în tabloul lui Munch, ca să audă toată lumea durerea mea, ecou al durerii neamului meu. Astfel mi-a venit ideea să scot un ziar care să reflecte realitatea zbuciumului românilor acelui timp. Primul număr l-am scos pe 5 ianuarie 1990. Românii din America au primit acest ziar cu interes, ca şi cei din România, americanii însă l-au primit cu mai multă căldură.

N.G: În ce mod ați fost afectat de politica comunistă ai anilor 80′ și ce cunoașteți despre noul val de emigrări din România care urma să aibă loc?

G.N: Politica comunistă a anilor optzeci m-a îndurerat enorm fiindcă întregul popor suferea ca într-un lagăr de concentrare, de foame, de frig, de lipsa de libertate şi speranţă. Cât despre noul val de emigranţi din România nu numai că aveau nevoie de o primire frăţească din parte noastră, dar i-am şi ajutat pe cei care eu însumi am apelat pentru ei la Romanian Freedom Forum, singura organizaţie civică şi creştină care exista în Chicago atunci, să obţină statutul de refugiaţi politic.

N.G: Ați cunoscut mulți români din breasla de jurnaliști din perioada lui Nicolae Ceaușescu. Ce obstacole au întâmpinat cel mai des în meseria pe care o exercitau? 

G.N: Am cunoscut jurnaliști în România care veneau lunea dimineața cu articolul scris pentru „Scânteia” spre a fi aprobat de către secretarul de partid cu propaganda al Sectorului 4 din București. Doi mari jurnaliști, Anton Uncu și Petre Mihai Băcanu, au răbufnit din strânsoarea comunistă și au început să scrie adevărul sub Ceaușescu. 

Am aranjat un interviu cu Petre Mihai Băcanu, transmis pe viu la stația WBEZ – Chicago (parte din „National Public Radio) Hostess (responsabila emisiunii) era regretata Sandra Gair cu care am organizat și alte interviuri; cu Sanda Tătărescu, studenții de la facultatea de medicină din Târgul Mureș, imediat după conflictul etnic din martie 1990, reprezentanți ai comunității maghiare din Chicago care au solicitat a doua zi o continuare a acestui interviu, interviu cu generalul Dobrinoiu, rectorul Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza. 

Gabriel Nicolescou alături de soția sa la Romanian United Fund, Chicago

Am întâlnit doi jurnaliști din România în vizită la Chicago, cărora le-am facilitat o întrevedere cu Richard Longworth de la Chicago Tribune; un jurnalist foarte respectat în Chicago. Acești jurnaliști au ratat să profite de contactul cu Richard Longworth care le-a oferit câteva piste de urmat pentru ridicarea nivelului jurnalismului în România.  

Unul din obstacolele întâmpinate de jurnaliștii din România era, în primul rând, imposibilitatea de a-și exersa meseria în libertate. Adevărul trebuia drapat sau în întregime inventat. Din păcate, jurnalismul din Statele Unite a început să semene cu jurnalismul practicat sub comunism în România. Realitatea trebuie acoperită cu rochia zdrențuită a conceptului „political correctness”.

N.G: Ați fost fondatorul Forumului din Chicago „Romanian Freedom”, inițiativă care a adunat cei mai activi lideri comunitari din SUA să susțină democrația în România. Care au fost roadele acestui proiect? 

G.N: Aceasta întrebare trezește multă tristețe în sufletul meu. Întradevăr, Romanian Freedom Forum s-a născut din mine. Nu s-au adunat cei mai activi lideri ai comunității românești din Statele Unite, ci oameni obișnuiți ca mine care au simțit că nu pot sta spectatori la desfășurarea dramei fraților noștri rămași acasă. S-au alipit însă și numeroși indivizi care au profitat copios de aceasta afiliere. 

Totul a început în octombrie 1989 când o biserică baptistă din Chicago colecta haine pentru refugiații români de la Budapesta. Apoi am început să organizăm proteste împotriva comunismului și a lui Ceaușescu în fața bisericii ortodoxe Sfânta Maria din Chicago.

Două zile după atacul împotriva demonstranților din Timișoara soldat cu victime, noi demonstram ca în fiecare luni în fața bisericii Sfânta Maria. Televiziunea a aflat și iată că, din întâmplare, am constituit o prezență protestatoare a comunității românești din Chicago la evenimentele din Timișoara de la 17 la 19 noiembrie.                          

Roadele acestui proiect au fost trezirea curiozității  și simpatiei americanilor față de poporul nostru și cooperarea lor în proiectul „Ajutor în Jurnalism României” o premieră mondială. La o lună după începutul nostru UNESCO a anunțat proiectul „Ajutor în jurnalism țărilor fost comuniste”.

De asemenea, înființarea bibliotecii „Mircea Eliade” a răsărit din „Romanian Freedom Forum”. Pentru înființarea acestei biblioteci care a funcționat doar doi ani de zile, dar nu ca o instituție de cultură vie, ci ca un depozit de cărți de unde oamenii împrumutau cărți dar nu le mai restituiau. 

24 decembrie 1989, mesaj adresat demonstranților din românia în Daley Plaza, Chicago

Îmi exprim cu acest prilej adânca mea recunoștință și infinite mulțumiri domnilor Augustin Buzura scriitor și președintele Fundației Culturale Române, Mircea Anghelescu, profesor la Universitate și vicepreședinte al Fundației Culturale Române, George Anca, scriitor și președintele Bibliotecii Pedagogice din București.

Adânc recunoscător sunt profesorului universitar Florian Tănăsescu, istoric și sociolog, soților arhitecți Irina și Bogdan Alexandrescu din București, pastorului penticostal Petrică Lascău și pastorului baptist Daniel Chiu, amândoi din Chicago și sculptorilor Patriciu Mateescu și Alexandru Mugur Simionov.

N.G: Cum v-a result să combinați architectura și pasiunea pentru editoriale și care a prevalat mai mult peste decenii? 

G.N: Nu am combinat arhitectura cu pasiunea pentru editoriale. Fiecare noapte înainte de a duce ziarul la tipar era o noapte albă, după care mă duceam direct la servici, cu prospețimea  pe care ți-o dă dragostea pentru vocația dăruită de Dumnezeu.    

N.G: Cât de cunoscută este printre români „politica decrețeilor” și în ce mod a afectat această politică România? 

G.N: O consecință spectaculoasă a Interzicerii avortului în România a fost această suprapopulație cu bebeluși abandonați ca o consecință a decizie lui Ceaușescu de a-l înlocui pe Dumnezeu în domeniul natalității. Fostul meu coleg, arhitectul Ion Berindei, a alertat opinia publică mondială expunând situația apocaliptică a copilașilor născuți la ordinul unui dictator. 

Avorturile însă au continuat și după Ceaușescu. Spitalele au fost luate cu asalt imediat după legalizarea avortului. Pentru acest nou val de infanticid nu-l putem învinui pe Ceaușescu. Aș putea spune că suntem un popor suicidar. Cei care în diaspora scapă neavortați, sunt în mare măsură feriți de cunoașterea limbii române, a istoriei noastre și a limbii române. Cum ar putea ei să tezaurizeze bogăția moștenirii noastre spirituale și culturale, fără educație în aceste domenii?                                                      

N.G: Cum ați încercat să perpetuați valorile și dragostea pentru România, departe de casă, și ce v-a motivat să înființați biblioteca „Mircea Eliade” în Chicago? 

G.N: Nu am încercat nimic, totul a fost firesc. Dragostea mea pentru România a crescut în condițiile vieții trăite în afara ei, pentru că am înțeles mai bine martiriul neamului meu și frumusețea sufletească a lui. Mi-am crescut copiii în credința ortodoxă, le-am vorbit doar românește, colindam cu ei de ajunul Crăciunului, le citeam povești în românește și le cântam cântece de leagăn românești. De câte ori întâlneam români, copiii mei se apropiau cu drag de ei crezând că sunt parte din familia noastră în vizită în Statele Unite.        

N.G: Credeți că românii simt nevoia să devină o diasporă mai unită în America? 

G.N: Cred că da; am avut această senzație vineri seară la întrunirea organizată de Mihai Lehene, care ne-a prezentat un superb proiect de participare la binele României: O mie de kilometri de potecă turistică între Turnu Severin și Bucovina. O altă remarcabilă realizare este organizația Sfânta Paraschiva, fondată și condusă de medicul Mariana Cuceu, care ajută orfelinatele din România. Pană în prezent a reușit să colecteze peste $470.000  Dacă nu ne unim, pierim.                                                        

N.G: Care au fost cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat de la sosirea dvs în SUA și cum au fost acestea depășite? 

G.N: Toată viața e o provocare. Înfruntând provocările este menirea noastră. Credința în Dumnezeu este salvarea noastră.   

Comentează