imagine simbol

Schimbările politice şi economice din ultimii ani din România au generat, pe lângă emigrarea efectivă, o serie de probleme sociale cu implicaţii dramatice asupra familiilor şi indivizilor. Cei mai afectaţi de această tranziţie sunt copiii, în special cei lăsaţi singuri acasă de părinţii care au plecat în străinătate pentru o bucată de pâine mai uşor de câştigat.

Orăşelul T., provincial şi monoton, genul de târguşor de munte unde “nu se întâmplă nimic”, fu zguduit din temelii de drama unui copil.Un copil de 6 anişori, nu orfan, nu părăsit ci doar lăsat singur prea mult timp de părinţii plecaţi departe-departe, pentru onorabilul motiv de a-i oferi un trai mai bun.

Ca mulţi alţi copii şi Irina (nr. nume fictiv) din istorioara noastră, a fost pentru ani buni una din rândul celor lăsaţi în grija bunicilor, părinţii fiind plecaţi în Italia, la muncă. Despărţirea fusese dureroasă, curseseră multe lacrimi dar părinţii Irinei crezuseră că fata lor se va obişnui cu timpul. Îi trimiteau regulat pachete uriaşe pline cu dulciuri sofisticate şi hăinuţe de firmă, ca să-i arate cât de mult o iubesc.

Publicitate comercială

Şi anii treceau, Irina noastră, din fetiţa veselă şi volubilă de altadată, se închidea în sine tot mai mult. Vorbea puţin şi doar dacă era întrebată. Bunicii nu băgaseră de seamă tristeţea din ochii ei, nu vedeau lacrimile şterse pe ascuns, nu se intrebau unde dispărea cu orele… Pentru că solitudinea ei devenise acum o a doua natură. Dacă nu putea fi cu părinţii ei, atunci nu dorea nici o altă companie.

Şi zilele, săptămânile, anii se scurgeau în trecerea lor tărăgănată. Irina simţea depărtarea din sufletul ei tot mai acut, ca o gheară ascuţită care îi strivea inima. Realiza că urările de noapte bună spuse la telefon nu erau totuna cu îmbrăţişarea caldă a mamei, seara, înainte de culcare. Îi era atât de dor de îmbrăţişarea mamei!

Vroia să îi audă din nou poveştile, să-i simtă mirosul părului când se apleca să o sărute pe obraz! Toate aceste amintiri dulci şi preţioase deveniseră un fel de loc sacru în care se refugia ca să viseze cu ochii deschişi. Dar timpul nemilos stergea, în fiecare zi, câte puţin din savoarea şi frumuseţea acelor clipe. Parcă trecuse o veşnicie de când nu-şi mai văzuse părinţii!

Se apropia aniversarea zilei sale de naştere. Prietenii, bunicii o tot întrebau ce-şi doreşte de ziua ei. “Cel mai frumos cadou de ziua mea aş vrea să fie părinţii mei!”, răspundea, de fiecare dată, Irina, cu glasul subiţire şi tremurător.

“Da, desigur, părinţii îţi vor trimite tot ce e mai frumos de ziua ta. Şi asta e ca şi cum ei ar fi aici, cu tine!” Acesta era răspunsul pe care, invariabil, fetiţa îl primea de fiecare dată. Urma să aibă cea mai frumoasă aniversare. În curând va merge la şcoală, îmbracată cu hăinuţele acelea frumoase trimise din străinătate, purtând un ghiozdan nou, viu colorat, rechizite cum puţini aveau în oraşelul acela modest. Da, ar fi trebuit ca ea să fie fericită… Ar fi trebuit să fie recunoscătoare părinţilor pentru efortul lor pentru umilinţele pe care le suportau acolo, printre străini, pentru ea.

Ziua aniversară sosi. De dimineaţă bunicii o îmbrăţişară şi o asigurară că spre seară îşi va primi cadourile de la părinţi. Pachetul cu surprize sosise deja de câteva zile. Urmau să vină să o felicite prietenii şi rudele. Irina se retrase în camera ei, se aruncă pe pat şi închise ochii. Încerca să-şi imagineze lucrurile frumoase şi scumpe pe care urma să le primească în curând.

Păpuşile minunate, hăinuţele colorate, rechizitele, pungile pline cu dulciuri şi, desigur, de fiecare dată, suma consistentă pentru întreţinerea ei. Irina deschise ochii şi privi fix în tavan. De ce nu era ea fericită oare? Avea mai mult decât alţii. Adevărul era că lucrurile şi banii nu îi reaminteau decât faptul că părinţii dragi erau aşa de departe….

Simţi că i se strânge inima. Durerea că nu-şi poate îmbrăţişa mama şi tatăl aici şi acum, o făcu să nu mai gândească limpede. Şi oamenii ăştia care nu înteleg nimic…să fiu bucuroasă pentru bomboane şi haine… când mie îmi lipsesc EI, PĂRINŢII MEI! Amintirea îmbrăţişării calde a mamei, sărutul pe creştetul capului dat de tată în fiecare dimineaţă, avu efectul unui cuţit ascuţit înfipt într-o rană veche şi nevindecată…

“Le voi arăta eu că vorbesc serios, că nu vreau altceva de ziua mea decât pe părinţii mei! Am tot repetat asta mereu şi mereu, dar nimeni nu m-a crezut!” Luă o foaie mare şi un creion roşu şi scrise doar atât: ”Cel mai mult îmi doresc de ziua mea pe Părinţii mei!” Dedesubt scrise numele ei şi desenă o inimă roşie. Ca ei să ştie cât de mult îi iubeşte şi cât de mult le simte lipsa.

Se strecură uşor pe uşă, să nu o audă nimeni. Merse în locul ei preferat, unde se ascundea de fiecare dată ore întregi îi plăcea acum să fie singură, să nu o mai întrebe nimeni de ce plânge, de ce oftează… Lăsă întredeschisă uşa hambarului şi înaintă încet, ţinând foaia strâns în mână. Ce linişte era aici! Mirosul de paie o întâmpină ca un bun-venit acasă! Simţi în suflet o linişte şi o pace ca şi cum ar fi ajuns la capătul căutărilor ei. De departe, se auzeau voci înfundate dar aici, parcă timpul stătuse în loc…Era aşa de linişte că-şi auzea bătăile propriei inimi, respiraţia îi deveni calmă şi regulată… Aşeză foaia pe care o ţinuse strâns cu mare grijă pe un balot de paie. Ştia că ai ei îl vor citi şi ATUNCI o vor crede….

Nimic nu mai putea fi schimbat. Aşa fusese dat, aşa trebuia să fie. Pentru câteva clipe, închise ochii şi căuta cu înfrigurare în memorie amintirea acea scumpă a îmbrăţişării mamei ei, sărutul tatălui pe creştetul capului… Senzaţia aceea fu atât de reală, de dulce, de caldă că nu vroia să-i mai dea drumul. Strânse pumnii ca şi când ar fi vrut să nu-i mai dea voie niciodată să plece.

Înţelese apoi cruda realitate, că acea senzaţie nu e ceva real, că ea e doar un copil abandonat, de care părinţilor nu le e destul de dor încât să se întoarcă acasă, la ea. Şi din nou, senzaţia aceea plăcută a braţelor mamei ridicând-o în aer, învârtind-o într-un iureş ameţitor… sărutul tatălui pe creştetul capului…

– ”Irinuca, Irinuca! Unde eşti, maică?”

– Ah, vocile astea ascuţite care mă rup de farmecul amintirilor mele dulci…Îşi astupă urechile ca să nu mai audă…”Irinuca!”…Şi din nou, legănarea aceea molatică, senzaţia braţelor mamei cuprinzând-o…

Zări foaia şi i se păru ca şi literele dansează odată cu ea. Un carusel care nu se mai oprea…Dar era bine, era aşa bine în braţele mamei că nu vroia să se mai oprească. Respiraţia deveni întretăiată apoi, greoaie… Un ultim spasm în trecerea dintre cruda realitate a singurătăţii şi fantasmele amintirilor dulci de care nu vroia cu nici un chip să se despartă.
Irinuca rămase atârnata între ceea ce trebuia sa fie şi ceea ce era, între dorinţa de a fi cu orice chip cu părinţii ei şi hotărârea fermă de a nu mai fi deloc. O ultimă picătură ce umpluse paharul singurătăţii din inima ei de copil: “Tot ce-mi doresc de ziua mea sunt PĂRINŢII MEI!”

Irina a fost găsită spânzurată în hambarul bunicilor. Cazul ei a zguduit întregul oraş. Vi-l relatăm tocmai pentru a trage un semnal de alarmă: suntem responsabili pentru copiii noştri!

Mihaela Gheorghe

Comentează