imagine simbol

Bianca Rodica Karda, autoarea studiului “Emigrarea unor ţărani români din judeţul Sibiu în S.U.A., reflectată în presa transilvăneană din 1900-1914” scrie cu lux de amănunte despre peripețiile prin care au trecut românii în acea perioadă.

Primul studiu asupra românilor emigrați în S.U.A., scris în 1913, relevă că țăranii români din satele județului Sibiu au fost primii care s-au încumetat să plece în necunoscut spre pământul american binecuvântat de zei și idealizat în mentalul colectiv al întregii populații rurale din Transilvania, Banat și Bucovina la începutul secolului XX.

Principala poartă de acces către Statele Unite în perioada 1892 – 1954 era Insula Ellis, din portul New York, dominată de faimoasa Statuie a Libertăţii pe care era scris “Trimiteți-i pe cei fără adăpost și prinși în vârtejul vieții grele la mine. Îmi ridic făclia lângă poarta de aur!” Impactul cu priveliștea insulei era covârșitor. Odată ajunși acolo, li se făcea controlul medical, iar celor declarați inapți li se făcea un semn în formă de X cu creta pe spate după care erau reexaminați sau trimiși înapoi acasă.

Publicitate comercială

Uneori se întâmpla ca, din această cauză, să fie despărțite familii. Analfabeții, bolnavii, delicvenții sau cei care nu aveau bani destui erau plasați într-un fel de detenție, până se hotăra dacă erau admiși sau respinși. Apoi urma un interogatoriu al poliției pentru a se stabili dacă sunt infractori, și erau trecuți într-o sală de așteptare unde își schimbau banii și cumpărau biletul de tren către orașul unde le era destinația finală.

Pe insulă primeau hrană, aveau acces la băi, apoi erau conduși la un vaporaș care-i debarca în New York în cca 20 de minute. De acolo erau conduși către gară de unde luau trenul spre orașele Youngstoun sau Cleveland din statul Ohio, Detroit, Michigan, Chicago, unde erau așteptați de confrații lor din țară.

Începând cu anii 1911 – 1912, au apărut noi restricții la emigrarea în America: analfabeții; emigranții trebuiau să citească un text de aproximativ 40 de cuvinte în limba maternă, se referea și la bărbații necăsătoriți, cei trecuți de vârsta de 50 de ani, necalificații, unii asiatici.

Li se cerea un certificat de bună purtare din partea primăriilor de unde erau și o sumă de minim 25 de dolari. Aceia dintre ei care se rătăciseră în trenurile și vapoarele nepotrivite, își cheltuiseră pe drum banii cu care plecaseră de acasă, iar la sosirea în S.U.A. nu mai aveau asupra lor această sumă, erau siliți să se întoarcă.

În orașele mari precum New York, Chicago, nu mai aveau dreptul să se stabilească, acestea fiind deja suprapopulate cu emigranți. Responsabile de faptul că soseau mai mulți emigranți decât aveau nevoie S.U.A. în acei ani erau societățile de navigație, care făceau reclamă asiduă pentru plecarea în America, îmbarcându-se persoane care nu îndeplineau condițiile de emigrare.

Se punea chiar problema confiscării vapoarelor de către autoritățile americane sau aplicarea unor pedepse societăților de navigație. De asemenea, era obligația lor să aibă pe vas personal medical și asistență socială pentru emigranți. Uneori noii sosiți erau trimiși înapoi în număr de 300 de persoane.

Termenii “guvern”, “polițist” pe care îi auzeau la ofițerii de imigrări îi terifiau fiindcă le aminteau de semnificația acestor cuvinte în țara de baștină, unde cei mai mulți erau oprimați de autorități, nu aveau noțiunea de democrație, mulți aveau pentru prima dată în viață sentimentul libertății.

O lege a emigrării din 1882 stipula o taxă de 50 de cenți pentru fiecare emigrant, în 1907 s-a revizuit legea și taxa a devenit de 4 dolari, se făcea excepție de la această taxă situația în care emigrantul trăise cel puțin un an până atunci în S.U.A. Noua lege a emigrării din 1917 îi excludea pe alcoolici, cerșetori, poligami, anarhiști.

Comentează