LOS ANGELES | DOINA CALCEA | Ca orice adolescent, Radu Georgescu a început să butoneze claviatura de la calculator. Bazele de la Liceul de Informatică și cel de la Politehnică din București l-a ajutat să facă parte din echipa de IT de la Columbia Pictures. Muncea 14 ore pe zi, iar pentru că este o fire activă, nu a mai suportat munca de birou. S-a gândit să se facă pilot. Zis și făcut, și-a cumpărat avionul de pe eBay, iar cea mai îndepărtată călătorie a fost în Alaska, America Centrală și Caraibe, relatează HORA in America.
Doina Calcea: Sunteți o persoană optimistă și deschisă pentru noi provocări, practic, trăiți la maxim viața în orașul Îngerilor. Ce momente frumoase vă amintiți din România?
Radu Georgescu: Am copilărit în cartierul Drumul Taberei din București. Au fost vremuri bune. După ce am terminat Liceul de Informatică, am mers vreo doi ani pe la Politehnică și apoi mi-am găsit un job de programator la o firmă bunicică în schimbul doi. Ieșeam de la lucru pe la 1:30 dimineața, apoi alergam cu prietenii cu motocicletele câteva ore pe Magheru și pe Bd. Unirii. Urmau un chillout prin Cișmigiu și niște hamburgeri la Piața Dorobanți și ajungeam acasă când se lumina. N-are cum să îți displacă așa ceva la 24 de ani.
D.C: Când și în ce circumstanțe ați ajuns în SUA?
R.G: A fost pomană curată: mama a câștigat loteria vizelor când aveam 17 ani și am primit și eu Green Card-ul din oficiu. Ai mei s-au mutat entuziasmați într-o suburbie a New York-ului, dar care nu m-a atras deloc, deoarece era mult prea liniștită și plictisitoare. Așa că am mai stat în România vreo 10 ani la zbenguială, dar când a venit vorba de făcut ceva serios, m-au biruit birocrația și corupția și am hotărât să plec rapid.
D.C: De ce în Los Angeles?
R.G: Am avut norocul să fiu trimis de cei de la firma la care lucram în București la un schimb de experiență de trei luni la sediul central, care pe vremea aceea, era în Mar Vista (Jamdat Mobile, actualmente parte din EA Games). Am folosit weekendurile și orele de după program ca să explorez orașul și statul. Așadar, când m-am hotărât să plec din țară știam deja destul de bine cum stau lucrurile prin California și mi-am găsit un job la Columbia Pictures, tot ca programator.
D.C: Cum ați ajuns să faceți parte din echipa de IT la Columbia Pictures?
R.G: Am aplicat online, m-am dus la interviu, m-au pus la încercare și m-au acceptat. Probabil că făceam treabă bună. Dacă lucrezi cu pasiune și fără lăcomie, mereu iese bine. Eu am fost pasionat de calculatoare de mic și am butonat de la 16 ani. Cu timpul s-a adunat experiență.
D.C: Care au fost cele mai mari provocări prin care ați trecut în SUA și cum ați reușit să le depășiți?
R.G: Am fost oarecum dezamăgit și aproape disperat, pentru că soția nu a primit viza de emigrare așa de repede precum ne făcusem planuri. Am trecut printr-o perioadă de 2-3 ani de incertitudine. Munceam 14 ore pe zi și am trecut cu bine peste asta, că nu aveam timp să mă mai gândesc la ce o fi și ce-o păți.
D.C: Sunteți pilot. De cât timp practici acest sport?
R.G: Nu de prea multă vreme și nici nu e o activitate sportivă, ci un hobby și, sper eu, îndeletnicire profitabilă pe viitor. De un an jumate sunt pilot comercial și de vreo trei luni – instructor de zbor. Îmi aduc aminte că eram prin 2006 cu prietenii la McDonalds în Dristor și mă plângeam că tocmai mă amendase poliția rutieră. Nimerisem pe mâinile lor a șasea oară în ultima lună! Am privit cerul invocând divinitatea și mi-am dat seama că în văzduh nu erau polițiști, așa că le-am zis tuturor că o să cumpăr un avion ca să zbor astfel încât să mă simt liber. Ce au mai râs băieții atunci…
D.C: Cât de ușor sau greu este să obții o licență de zbor?
R.G: Nu e chiar așa simplu. Nu e la fel de ușor cum ai lua licența de pescar sportiv, dar nimic nu e imposibil. Mi-a plăcut aspectul tehnic și habar nu aveam de fizică și matematică, așa că nu am luat-o chiar de la zero. Apoi mai înveți ceva despre meteorologie, legislație, aerodinamică. Totul e să fi silitor și să ai elan.
D.C: Care au fost cele mai minunate priveliști pe care le-ați avut în zbor?
R.G: Dacă ar fi să aleg un singur zbor cu totul ieșit din comun, acesta s-a desfășurat în 2016 pe ruta Seattle – Ketchikan – Sitka – Talkeetna. Până în acea zi, nu văzusem niciodată un ghețar și atunci am văzut peste 100, plus mii de insule și fiorduri. A fost mai tare ca în jocurile de pe calculator!
D.C: Care sunt riscurile și beneficiile acestui sport?
R.G: S-au scris zeci de cărți despre riscuri din aviație. Se strică avioane de 250 de milioane de dolari și se prăbușesc, ce să te aștepți de la o Dacie cu aripi ca a mea? Principalul risc pe care îl văd este atunci când ajungi la sfârșitul vieții fără să fi făcut mare lucru, așa că merg înainte.
DC: Ce le-ați recomanda celor care se gândesc să-și cumpere un asemenea avion, câți bani să pregătească pentru un asemenea hobby?
R.G: $9000 pentru prima licență, cea de pilot amator. Mai departe, doritorul se poate înscrie într-un „flying club” unde are acces la avioanele clubului și îl costă $110 ora de zbor, inclusiv combustibilul.
D.C: Ce alte pasiuni mai aveți?
R.G: Ador călătoriile. Am mers acum câțiva ani cu motocicleta în jurul lumii, împreună cu nevasta. Am văzut 35 de țări de pe 4 continente. A fost chiar drăguț și m-a ajutat de multe ori să văd partea plină a paharului. Dacă în Calcutta oamenii pot să zâmbească, deși câștigă doar $2 pe zi, pedalând la un rickshaw, cum să mă plâng eu, care am în buzunar un telefon de $200? În afară de asta, îmi plac mult trenurile, muzeele, arhitectura, arheologia, istoria, și cursele auto sau moto.
D.C: V-ați văzut visul american împlinit?
R.G: Ideea asta cu visul american este doar o propagandă. Cred că oriunde în lume oamenii își doresc cam aceleași lucruri: casă, mașină, distracție. Vise are toată lumea, principiile piramidei lui Maslow se aplică tuturor, indiferent unde locuiesc.
Doina Calcea